Uscarea răbdării

Mă uit în gol la ecranul alb al laptop-ului și simt cum firicelele gândurilor îmi învăluie prea încet atenția...Și totuși, deși supărată pe vidul creat în miezul insipirației menite a-mi ușura povara prăfuită pe suflet, parcă simt că mi-e mai bine așa...privind în gol ca o legumă perisabilă, ambalată și trezită la realitatea pe care ar vrea să o îngrămădească pe sub cel mai apropiat covor din casă...Când ești dezamăgit de mult prea multe ori și chiar de persoanele care-ți susțin universul la fel de perisabil, ești prea vulnerabil și prea muncit de gânduri negre care-ți descarcă inima amorțită de șoc, pentru a continua sau a vedea o continuare în imediata vecinătate a clipelor netrecute prin clepsidra înșelătoare a timpului...Lungă fraza...cam exact ce-mi trebuia. Așa procedezi și când te descarci...fermentezi și pe moment ești ocupat să te axezi pe asta, neavând astfel timp sa contemplezi la rece, apoi urmează un moment de liniște absolută, care-ți anunță intrarea într-o stare de vâltoare...și atunci dai drumul potopului de vorbe strâmbe...Eu mi-am pus rabdarea la bătaie și tare îmi e că o pierd pe bucăți, căci simt cum fiecare își ia porția și-și face nevoile cu ea...Ăsta e protestul meu, pe care mâine poate îl regret sau cine știe poate îl îmbogățesc...Dar un lucru am învățat, oamenii, indiferent de rangul lor în ochii tăi, îți sunt meniți să-ți calce strâmb. Sunt mult prea multe variabile în lumea asta pentru a evita așa ceva...La fel de bine știu că îi vei ierta și vei merge mai departe, micile căderi fac urcușurile mari!