Fata cu ochii pistruiați

Păşeam şi deşi aveam pantofi în picioare, simţeam cum pietrişul îmi intră în piele, cum firele de iarbă jucăuşe îmi gâdilau gleznele, iar cu fiecare pas făcut, simţeam cum pământul îmi răsuflă în talpă. Deodată mă opri şi mă lăsai lesne pe ciuci, ochii mi se închiseră şi ascultai împrejurimile. Percepeam şi filtram fiecare mişcare în detaliu, de la maşinile care huruiau şi îşi zoreau roţile scârţâind, la mişcarea în surdină a frunzelor în bătaia vântului şi până la tropotul milităresc al furnicilor pe suprafaţa vestejită a solului.

 Peisajul acela respingător de oraş cu străzile sale banale şi îngâmfate, cu oameni închişi în spatele unor figuri ursuze, concentrate, devenii dintr-odată un simbol aprins al vieţii.  Acest tot unitar îşi avea un scop şi-un rost. Acea zi obişnuită se transforma pe neaşteptate, într-un colt desprins din rai. Soarele îmi mângâia alene faţa stoarsă de odihnă şi-mi încălzea speranţa unei zile mai bune. Plăcerea de a mă afla într-un asemenea loc îmi inunda simţurile pe măsură ce mă cufundam în senzaţia prezentului îndulcit. Dar toată bucuria mea se contorsionă în clipa în care îndrăzni să-mi întorc faţa trecutului. Atunci, lumina înecată a abisului dinăuntru mă orbi fulgerător. Vidul trecutului mă înghiţea, cădeam cu o viteză alarmantă, amintirile împingându-mă cu forţa unui titan îndârjit şi mâniat. Mâinile îmi fluturau disperate pe dinaintea ochilor, în încercarea de a găsi un ceva cât de mic, de care să  se poată agăţa. Senzaţia de gol din stomac se răspândi rapid în tot corpul, amorţindu-l în durere. Atunci, am închis ochii şi odată cu ei şi speranţa vreunei salvări. Oricum, de luptat, mereu am luptat singură, mereu abandonată şi izgonită de visele cele mai banale pe care le poate deţine o simplă fată, bolnavă, de 14 ani. Retrăiam un moment de slăbiciune, un moment de renunţare totală cu care însă, mă obişnuisem. Mă lăsam deseori îngropată în frânturi de coşmaruri şi crâmpeie de amintiri înţepătoare.

Pe neaşteptate, vântul mă trezi la realitate. Se pare că din nou visasem cu ochii deschişi. Sunt pe aceeaşi bancă a spitalului 7, admirând acelaşi tablou urban. Parcă aud copacii strigându-mă pe nume, rugându-mă a le înţelege şirul gândurilor. Parcă pietrele acelea de la colţ au mai crescut de ieri. E cert, totul se schimbă, numai eu bat pasul pe loc, numai eu aştept să mi se eticheteze preţul vieţii.

„Leucemie”, a fost cuvântul care, în mod ironic, m-a trezit la viaţă. M-a transformat în conştiinţa de acum, în reflecţia lipsită de şansă din oglindă.

Brusc, mă preschimbai într-un conglomerat de energii negative, simţeam bătălia dintre furie şi durere, ambele în egală măsură, nici una nu câştigă în detrimentul celeilalte, atât de amestecate erau, de încâlcite, de inseparabile. Sufletul e prea sleit de puteri, prea pustiu, parcă prea în agonie. Sunt din nou doborâtă de situaţie. Înfrângerea asta, vine nu de puţine ori în viaţă…îşi face nevoile cu tine şi apoi te lasă într-o baltă de amărăciune. Rămâi doar tu şi surorile tale, întrebările.

Îl resimţi în tot corpul, vine precum undele lăsate şi împinse tot mereu de efectul unei pietre ce găureşte o suprafaţa curată, perfectă în stare ei de dinainte. Îţi muşcă din moral, te sufocă, te descompune încet şi dureros. Iar după, te cuprinde lehamitea de viată. Un alt eşec al stării de după. Nici măcar să te ridici când trebuie nu te mai lasă. Te ţintuieşte cu săgeţile sale îmbibate în butoiul gol şi răsunător al clipelor de deznădăjduire trufaşă. Îl simţi pe piele, îl simţi în gură, dar şi mai rău, îl simţi înghesuit în inima sufletului neodihnit. Apoi te ridică în braţe jalea şi uneori mila de sine. Te ţine viu la pieptul său, te mângâie, te alină. E caldă jalea asta, e dulce-amăruie, e plină de un suflu nou într-un peisaj mereu acelaşi gri şi înmuiat în lacrimi sărate. La faţa e miloasă, cu ochi mari şi-ncăpători, cu buze pline de vorbe grave. Urechi n-are pentru că nu ascultă ecoul lumii, nu mai vrea să audă… Te ia pe braţe şi te duce undeva departe unde îţi mângâie părul, îţi sărută obrazul şi ţi-l spală de ruşine.  Îţi închide ochii şi-ţi întinde genele, îţi netezeşte umezeala de sub ele şi roagă vântul să-ţi catifeleze şanţurile croite de urmele lacrimilor trecute, îţi îndreaptă gura schimonosită de bocete şi  julituri, îţi relaxează cutele dintre sprâncene, îţi limpezeşte nasul şi ţi-l albeşte la loc. Coboară apoi la suflet şi-i ia puţin din apăsare, ridică pieptul şi coase la loc rana de pe el. Se pune la bârfit cu durerea şi înverşunarea şi le duce de nas, le învârte, le suceşte până le amorţeşte şi într-un final le adoarme. Îţi ia mâinile şi ţi le dezleagă de picioare şi te lasă să te întinzi de bună voie cum iese melcul, după ce trece furtuna, din cochilie. Şi tot aşa de lent te limpezeşte şi te aşteaptă să te ridici singur şi apoi să-i mulţumeşti şi să promiţi s-o chemi... şi data viitoare…

Şi  ce e puterea? Nimic în comparaţie cu durerea şi neputinţa. Când te simţi puternic? Când vrei să colorezi acea frustrare de slăbiciune. Nu suntem decât nişte păpuşi cuminţi care privesc în gol filmul delirant al vieţii. Timpul e cel care se schimbă, noi doar observăm efectele lui de fiecare dată când ne calcă în picioare, când trimite furtuni peste noi să ne răscolească. Omul e ca pământul de ţeapăn, însă fragil. Toată viaţa lui e ca puietul de pom în vânt…

„Ah, viaţă legată cu aţă”, aşa suspină bunica mereu, aşa suspină şi mama, iar acum, eh acum.. se pare că mi-a venit şi mie rândul.

            Îmi forţai genunchii să mă asculte, măcar până în salon. Merg pe aceeaşi alee din curtea spitalului. Aş putea face drumul înapoi şi legată la ochi, cunosc fiecare pavaj, fiecare fisură, cotitură, băncuţă, tufiş. Mare spitalu’ ăsta şi frumos ce-i drept. Câteodată, dacă binevoieşti, poţi da uitării condiţiei care îţi semnalează la fiecare pas că eşti un simplu bolnav agăţat de o speranţă. Arhitectura sa veche, în stil eclectic, recent restaurată, mai să te facă să crezi că eşti într-un internat de fete. Aici te-au trimis părinţii, dornici să studiezi, să ajungi mare, să-i poţi face mândrii. S-au străduit tare mult să-ţi ofere ce-i mai bun, doar eşti singura lor fată. Aşa că tu, bun copil ce eşti, te străduieşti să înghiţi în sec şi cu gâlci toate nemulţumirile, toate lipsurile, absolut tot ce ţi se pare injust, deplasat, dureros sau dezamăgitor. Lista ar continua, doar de n-ar fi o nedreptate faţă de ei şi situaţie.

            Realitatea îmi izbeşte din nou visarea diurnă, e timpul să îmi reîntorc atenţia spre efortul cuvenit fiecărei mişcări. Asistenta Maria, mă privea stăruitor de la geam, parcă vrând să câştige un pariu cu jumătatea din umbră, dacă reuşesc să merg până la capăt fără cârja pe care, cu încăpăţânare, i-o refuzasem ceva mai devreme. Nu-i dau satisfacţie, dar mă mai opresc din când în când şi suspin adânc în aşa fel încât să perceapă pieptul umflat de aerul primăvăratic, pentru ca imediat după, să alung această gură proaspătă de libertate din organism, cu o expresie de sforţare totală. Îi simt gândurile, care-i curg lin pe faţă. Cred că om mai deschis, pe care să-l poţi citi cu uşurinţa cu care citeşti o carte oarecare, nici că am văzut până acum. Femeie bună sărmana, după părerea mea mult prea bună şi naivă să lucreze într-un spital ca acesta. Nu-i nevoie s-o mai necăjesc şi eu, aşa că măresc pasul ca şi când forţe nebănuite  m-ar fi luat pe sus şi transportat fără durere aproape de intrare. Acolo desigur o găsesc pe ea, gata să mă pună în scaunul cu rotile. Mă întâmpină cu obişnuitul ei repertoriu:

- Îndeajuns cu sportu’ pe ziulica de azi, drăguţă!

            Eu închid ochii în semn de aprobare şi mă las plimbată până la salon. O rog la sfârşit, să-mi permită să rămân aşezată pe pervazul ferestrei mele preferate de pe hol. Pe faţa asistentei se vede clar un „Păi se poate măi domnişoară?”, dar în cele din urmă inima-i cedează rugăminţilor mele fierbinţi, care-mi săgetează din ochi. Pleacă săraca fâstâcindu-se şi bolborosind în bărbie tot felul de griji şi alte cele personale. Îi zâmbesc spatelui ei mult prea încovoiat de greutăţile altora şi mă îndrept spre priveliştea difuzată de geamurile limpezi ale ferestrei. Gândurile mă atacă din nou. Oare ce-aş face fără ele? Aşa pline de grabă, lipicioase şi insistente cum sunt, dar n-aş rezista o secundă fără ele.

Mi-aş aduce moartea în pat lângă mine, n-aş mai înţelege şoaptele slăbite ale sufletului, n-aş mai zâmbi, n-aş mai perfora realitatea şi n-aş mai coase rupturile scorojite ale vieţii. Direcţia lor de acum îmi indicau o nouă cădere în curând. O luptă inutilă era pe cale să înceapă, din nou.

Prizonieră a propriei dureri, îmi creasem singură o închisoare funebră, de nepătruns printre ale cărei gratii nu scăpa nimic.

Suspinele părinţilor mă sâcâiau, îi vedeam atât de îndepărtaţi de mine, ecoul vocii mele, din ce în ce mai slăbite, nu se mai auzea până la ei. Devenisem imună la durerea lor, mă dădusem bătută cu mult înaintea lor. Acum mă lăsam măcinată pe dinăuntru de un dor amar de viaţă, dorinţe confundate cu regrete, şoaptele suspinelor făcându-mi nopţile albe. Ascultam secundele cum se lăsau în urmă, zgomotul ecoului lor paralizându-mi timpanul speriat. Mă simţeam abandonată în această durere sufletească care-o completa pe cea fizică, vibrând din ce în ce mai tare când una, când cealaltă, când amândouă deodată. Eram doar o umbră în noapte, un cântec fără glas. Timpul se prea grăbea, eu nu reuşeam să mai ţin pasul cu el şi astfel uitam să-mi trăiesc momentele de luciditate, care se răriseră considerabil. Noaptea mă bântuiau visele hâde, ziua mă chinuia coşmarul vieţii. Până şi zâmbetul pe care-l afişam mereu celor ce aveau amabilitatea de-a mă vizita, îmi lăsa o dâră de amărăciune insistentă, greu de suportat. Îmi era tare frică de mila din ochii lor, asemeni unei oglinzi care-mi reflectau amintirile calde, ce odată le împărţisem cu ei. Eu reuşisem să mă transform într-un munte de gheaţă, aşa că nu-i priveam des, iar capul mi-l ţineam mai mereu plecat înaintea norocului lor.

            La început, n-am înţeles, apoi am dat pe dinafară de furie şi durere. După, am început să experimentez o ură mlăştinoasă, grotescă, o invidie neagră, spumoasă care mi-a uscat sufletul plin de răni vii şi umede. A urmat apoi o perioadă de linişte, când vibraţiile întunecate ale fiinţei mele s-au domolit. Mi-am dat seama, nu câştigam absolut nimic din dorinţele mele puternice de a sparge realitatea cu piatra putredă a viselor mele. Degeaba negam condiţia care-mi invadase cochilia vieţii, degeaba mă înverşunam împotriva procesului iremediabil al timpului.

 Am reuşit să trec peste acea stare de căţel înconjurat de dulăi, care prin colţii săi încă invizibili, încerca să-şi alunge cele mai negre temeri.

Totul a început când în salonul meu, a fost internată o fată. Retrasă de felul meu, nu i-am acordat prea multă curiozitate. Eram la limita dintre indiferenţă şi enervare, cauzată de faptul că cineva îmi invada spaţiul, devenit în timp, personal. Îmi părea că nici aici nu eram lăsată în pace, să-mi ling rănile.

            Din vizitele dese pe care le primea am aflat că pe noua mea colegă de salon o chema Lis. Avea 18 ani şi încerca să-şi termine şcoala cu diferiţi profesori particulari. Spre deosebire de ea, eu am considerat esenţial să mă axez în întregime pe însănătoşire, asta fiind la început când speranţa încă nu se sufocase printre atâţia doctori, opinii medicale, tratamente şi chimio-terapie.

            Lis era cât se poate de conştiincioasă, mai bine de trei sferturi din timp şi-l petrecea înconjurată de cărţi, caiete, teancuri de foi şi teste. Prima impresie pe care o lăsa era una normală, în nici un caz fizicul ei nu-ţi permitea să afirmi că ar fi fost într-adevăr bolnavă. La început, chiar am crezut că a fost adusă în salon temporar, din pricina unei lipse de locuri în secţia corespunzătoare situaţiei sale medicale. 

Contrastul dintre noi era cât se poate de evident: Lis era înaltă şi zvealtă, cu o faţă ovală, frumos încadrată de un păr lung, castaniu deschis, ce cădea cascadă peste umeri, cu o piele catifelată, albă, sănătoasă, cu nişte buze pline şi roşii, plăpânde. Iar ochii… acei ochi uşor alungiţi, cu gene lungi, dese, de un negru lucios, te ţintuiau în loc când îi priveai...Aveau culoarea mierii din borcan când o priveşti vara la soare, pestriţaţi de puncte mici, de un maro închis asemeni pupilei şi conturului exterior al irisului. Era o fată cu ochi pistruiaţi, cu o privire blândă şi plină de bunăvoinţă, cum nu mai văzusem niciodată. Îţi îngheţa sângele bolnav în vene când te privea în ochi. Asemenea frumuseţe neobişnuită, bizară chiar, mă captiva nespus de mult.

 În comparaţie cu ea, eu eram răţuşca cea urată, scundă, slăbită de tratamente, cu vânătăi pe gât, mâini şi picioare, cu cearcăne sub ochii căprui, goliţi de strălucire, cu o privire năucă, rătăcită, adâncită în tot felul de gânduri. Podoaba capilară mi-o înlăturasem singură, atunci când mi se ştampilase diagnosticul. A fost o decizie rebelă, aş spune eu. Sunetul gros al maşinii de tuns îmi vibrează şi acum în cap, câteodată mă paralizează… 

În primele zile, liniştea care obişnuia să domnească în salon s-a păstrat de ambele părţi. Lis studia, scria, tăia, suspina, probabil din cauza lipsei de inspiraţii, iar eu când priveam în gol, când răsfoiam cărţile preferate în căutare de pasaje semnificative, când mă străduiam să ascund starea de oboseală care începuse, din nou, să mă acapareze.

 Cel mai mult mă incomodau cele câteva ore pe zi de vizite. Cum eu reuşisem să-mi îndepărtez publicul afectuos, mă dezobişnuisem de diferitele prezenţe umane forfotind şi perturbând atmosfera îngheţată a salonului. Îmi plăcea să cred că aici timpul se opreşte în loc, sau măcar îşi încetineşte cursul normal, întârziind oarecum momentele de orice fel. Legătura cu realitatea o menţineam la linia de plutire cu ajutorul plimbărilor prin curtea spitalului, pe care, dată fiind situaţia, le prelungisem mai mult decât era necesar.

Încercam din greu să estompez sentimentul frustrant de alungare declanşat de această invadare a spaţiului intim, pe care mi-l atribuisem exclusiv mie. Primăvara de afară îmi relaxa şi încălzea corpul măcinat de dureri. Urma să reintru într-o altă perioadă înecăcioasă, de semiconştientă, care nu-mi permitea să mă mai bucur de puţinele momente de linişte pe care mi le impuneam. În asemenea momente, tot ce mă înconjura îşi anula orice legătură cu realitatea. Era asemeni unei lumi amorţite de vis în care singurul element constant şi ascuţit era durerea fizică.

Întreaga mea fiinţă se concentra pe adunarea zgurilor de suflet împrăştiate prin corp. Conştiinţa era ruptă în două, sfâşiată între încercarea de a menţine legătura cu exteriorul şi condensarea forţelor rămase pentru a suporta şi pe cât posibil ameliora, durerile desprinse parcă din poveştile nemuritoare ale copilăriei crude. Numai gândul repetării unor asemenea chinuri sinistre, îmi umezea ochii şi-mi reaprindea dorinţa de a pune capăt iadului, pe care tot încercam să-l ornez cu fundiţe şi perdele rozalii.

Asistenta Maria a fost cea care m-a găsit întinsă pe bancă cu noi vânătăi căpătate în urma impactului. Îi auzeam vocea crispată şi încercam să schiţez un răspuns, dar controlul corpului îmi fusese negat. Îi simţeam sforţarea de a mă ridica şi ascultam sacadat strigătele de ajutor lipsite de intensitate. Mâinile celorlalţi asistenţi, care au sărit să mă ajute, erau ca nişte cuţite înfipte cu dibăcie în locurile cele mai biciuite de dureri. Pe drumul spre salon, am simţit ultima zvâcnire a vântului care-mi învăluia suav corpul. Îmi era frig şi mă întrebam dacă nu cumva aşa te simţi înainte de sfârşit. Mi-am pierdut cunoştinţa pe fundalul sonor al scâncetelor unui copil.

            Când am deschis ochii, dâra de lumină care se imprimase în gene îmi lasă impresia că sunt într-un loc mai bun. Durerea dispăruse, îmi simţeam fiinţa caldă şi împăcată. Privirea mi se limpezi şi întorsei capul să observ că deasupra mea, cu o umbră de îngrijorare pe faţă, stătea nemişcată Lis.

-         Ţi-e mai bine? întrebă ea cu o mică grimasă ghemuită în colţul gurii.

Eu aprobai din ochi, încă nu mă încumetam să mă mişc, eram prea acaparată de senzaţia de plutire care se ostenea să mă părăsească.

-    Să şti că m-am speriat când te-au adus ieri pe braţe. Mi-au spus să te las să dormi. Pe tine te-am lăsat, dar pe mine nu. Adică nu am putut să închid un ochi, am avut toată noaptea impresia că nu respiri. Mă bucur că eşti mai bine ! Şi un zâmbet alb, larg şi sincer îi înmuguri de uşurare. Mă mângâie pe faţă şi mă sărută pe frunte. 

-   Eu o să mă odihnesc puţin acum că ştiu că ţi-ai revenit.  Şi se îndreptă, cu drag spre pat.

Se aşeză printre aşternuturi ca şi când nu le-ar mai fi văzut de secole, îmbrăţişându-le ca pe nişte prieteni de suflet.

            Eu stăteam nemişcată, cu o expresie de uimire împietrită pe faţă. Imaginea ei parcă mă încălzea şi mai mult, mă făcea să vreau să mă ridic şi să mă aşez lângă ea, să o păzesc eu pe ea. Nu mă putui abţine şi izbucni cu poftă într-un râs înfundat. Lis adormise instant, era acum în lumea viselor ei, la fel de optimiste şi scăldate în lumină ca şi ea. După râs, vine şi plâns, aşa mă încuraja câteodată mama. Lacrimile nu se lăsară aşteptate, veniră din senin ca şi râsul.

Erau nişte lacrimi speriate, pline de uşurare, care-mi amintiră de ce trebuise Lis să mă supravegheze, de ce acum simt că prind drag de o fată atât de diferită de izul acestui spital.

           

                                                                    ***

Ne-am trezit amândouă spre seară, odihnite şi zâmbăreţe. Vorbeam de parcă ne ştiam de dinainte să ne naştem. Venise miezul nopţii şi noi încă eram prinse în vraja amintirilor şi destăinuirilor. Dintr-odată Lis s-a ridicat în picioare şi a început să se îmbrace, îndemnându-mă să fac la fel. A luat o geantă şi a îndesat in ea, una din păturile de pe pat. Eu fiind friguroasă de fel, eram deja gros îmbrăcată, dar pentru orice eventualitate am zis să mai pun un  „cojoc pe mine”. Lis a fost gata înainte ca eu să mă decid cam pe unde anume aruncasem  hainele. M-a apucat de mână şi m-a tras înspre uşă. Mi-a specificat să nu scot o vorbă şi să fac exact ce face şi ea, fără întrebări. Am aprobat cu gâlci. Ea a stins lumina din salon şi foarte încet a deschis uşa. A scos capul să pândească eventualii trecători pe coridor şi ca un fulger,  s-a repezit afară din salon, trăgându-mă şi pe mine după ea. Am fugit până în capătul holului, unde ne-am oprit şi am verificat ca nu cumva să ne vadă cineva. Mi-a făcut semn să rămân pe poziţii până ce ea se duce spre celălalt colţ din capăt. Când a ajuns, mi-a făcut semn să mă grăbesc şi să fac asemeni ei. Am coborât scările în fugă, cu cât mai puţină gălăgie posibilă. Am traversat ultimul coridor cu o viteză uluitoare de pas alegător.

Paznicul de la intrarea principală din spital era acaparat de un film, aşa că am profitat de neatenţia sa pentru a ieşi cât mai neobservate. Ştiam că dacă îşi aruncă fie şi un ochi pe camerele de supraveghere, escapada nocturnă se va ruina. Dar norocul ne-a surâs surprinzător şi am reuşit să deschidem uşa masivă fără zgomote intense. Pe mine tot drumul mă gâdila un râs isteric, de hoţ care-şi întrezăreşte victoria după colţ. Dar era de ajuns ca Lis să se uite încruntată la mine ca să îmi dau seama că aici era nevoie de atenţie, concentrare şi iscusinţă şi că făceam un lucru cât se poate de serios, care trebuia considerat ca atare.

Abia când am ieşit în curtea destul de luminată mi-am dat seama că nu sunt şanse mari să reuşim. Dar eu nu prea ştiam încă spre ce destinaţie ne furişăm. Lis părea că ar fi deţinut ceva experienţă în asemenea incursiuni nocturne.

         - Carpe Noctem !  îmi şopti ea cu un zâmbet trufaş de golan neprins.

Brusc mă apucă de mână şi mă trase mai aproape de ea. Îmi făcu semn să tac şi îşi miji ochii, semn că era concentrată pe paşii care începeau să prindă contur pe asfalt. Ne lăsarăm în jos în acelaşi timp şi aşa ghemuite căutarăm cel mai apropiat tufiş, care ne-a întâmpinat cu  duhoarea sa insuportabilă. Paznicul venea dinspre poarta spitalului, cu un aer de om sictirit şi mult prea obosit. Probabil dacă ar fi fost mai odihnit ne-ar fi remarcat încercările de a nu ne mişca, dar se părea că mica noastră fugă avea să se sfârşească fără prea mari consecinţe.

După ce a intrat pe uşa pe care noi tocmai ieşiserăm, ne-am ridicat grăbite şi împleticindu-ne, am rupt-o la fugă spre colţul din spate al spitalului.  Deşi nu era aici de mult timp, părea că Lis cunoştea împrejurimile, poate chiar prea bine. După colţul clădirii scăldat în întuneric, ne aştepta o mică oază de vegetaţie. Ziceai că-i o grădiniţă neîngrijită, lăsată în paragină să se descurce singură cu legile naturii. Tufişurile erau înalte şi împrăştiate, pomii mai scunzi, iarba mai stufoasă şi nărăvaşă, iar buruienile tronau precum regine de necontestat. În atmosferă plutea un puternic miros de liliac ce oferea peisajului o imagine sălbatică de junglă nebună. Domnea un haos total, ce-mi amintea de picturile supraîncărcate de prea multe elemente.

Ne-am ales un loc strategic, între doi copăcei înghesuiţi de buruienile încăpăţânate şi omniprezente. Am aşezat pătura pe iarba moale şi pufoasă şi ne-am trântit obosite sub cerul înstelat, ce arata ca o plasă de ochi iscoditori, bucuroşi de spectatori. O stea căzătoare străpungea bolta, lăsând în urmă o dâră scurtă de lumină. Ştiam că e momentul să-mi pun o dorinţă, la fel cum ştiam ce gândea în acel moment Lis. Ea era de părere că de fiecare dată când o stea încetează a se mai lupta pentru colţul său de cer, apune o viaţă de om.

 Între noi se aşternuse o linişte neplănuită, fiecare conversându-şi în gând celeilalte.  Fără vreun preaviz, Lis a început să vorbească pe un ton grav, ca şi când ar fi făcut-o pentru ultima dată:

         - Te-ai întrebat vreodată ce-ar trebui să învăţăm de la viaţă ? Am cunoscut oameni care au străbătut lumea asta în lung şi-n lat, dar tot fără răspuns s-au întors. Fericirea nu-i un mister, fericirea este relativă, poate că pentru noi e aici şi acum, prezentă între noi, în noi, pe lângă noi. În forma ei brută, neşlefuită, insesizabilă, fericirea stă şi ne caută prin vise. Eu am hotărât să-mi caut răspunsul şi l-am găsit ascuns aici, pulsând insistent. Lis îşi duse uşor braţele la piept.

            Părea că ţine între mâinile ei firave şi albe, secretul unei lumi întregi. Continuă să vorbească cu aceeaşi dicţie imaculată şi hipnotizantă, zâmbind în pauzele mici dintre propoziţii. Fac parte din această lume care mi-a înmânat un loc al meu, mi-a oferit oameni minunaţi pe care să-i întâlnesc şi să-i iubesc...Viaţa este cât încape de bizară. Te gândeşti că poate întrebările şi rugăminţile sufletului, sub formă dorinţelor, ţi se vor îndeplini odată ce cunoşti, experimentezi dragostea, iubirea adevărată. Dar acolo începe alt drum cu alte întrebări răsărite pe neaşteptate, cu alte noi ziduri ridicate din pământ, cu alte aspiraţii şi sforţări. Începe o altă bătălie cu o altfel de viaţă, cu o altă poveste, diferită de cea din urmă. Mereu vei fi ruptă în două, mereu vei dori lucruri intangibile pe moment şi mereu sufletul îţi va fi flămând. Important este să nu-ţi pierzi esenţa, acea mică bucăţică pură din interiorul tău din care îţi răsare întreaga fiinţă.

Omul e o făptură neobosită, mereu caută, întreabă, construieşte, aleargă, strigă, fredonează, frământă, creează... Fără o ţintă anume, omul nu e om. De aceea, el niciodată nu ajunge la un final, decât la acel sfârşit adevărat, însă chiar şi atunci trebuie să creadă că există o prelungire de vreun fel, pentru a putea continua ca om şi sfârşi tot ca om.

Lis vorbea acum liniştit, ca şi când ar fi scos la iveală vechi amintiri pe care le pipăia, încercând să le proiecteze înţelesul pe un ansamblu cu totul nou. Când şi-a întors capul spre mine, părea că ochii îi erau mai bogaţi, mai plini de o nouă înţelepciune. Păreau mai pătaţi, ca şi când experienţa vieţii sale ar fi stat întipărită în punctele întunecate din ochii ei atât de luminoşi. Probabil că ochii ei se pistruiaseră în timp, cu fiecare încercare grea stând ca semn de carte pentru o altă lecţie de viaţă. Oare câte din acestea i-au pălmuit ochii, i-au zgâriat inocenţa, i-au schilodit puritatea? Eu ştiu ce presupune drumul ăsta blestemat, ştiu şi în ce fel îţi prăpădeşte sufletul. Poate că ochii ei se vor întuneca cu timpul, poate că vor fi înghiţiţi de ploaia de pistrui răsăriţi în urma suferinţelor şi durerilor. Acum sunt destinaţi să-şi schimbe culoarea, acaparaţi fiind de noua viaţă de bolnav. Eu sunt bătrână în asta şi tot simt cum cele mai negre temeri îmi dau târcoale noaptea în jurul patului. De ce să i se întâmple asta tocmai ei, când ea vorbeşte aşa frumos, când toată fiinţa ei abundă de lumină şi împlinire? Ea cu ce a greşit? Eu nu-mi mai amintesc cu ce…

           

                                                                    ***

Aceea a fost ultima noastră noapte normală. Prima şi ultima noapte în care am putut uita cine suntem, unde suntem şi pentru ce soartă ne-a azvârlit aici. Poveştile lui Lis ne-au purtat în ţări cu şapte mări, unde ne-am transformat din nişte biete copile bântuite de regrete, în prinţese şi cenuşărese.

Nimic nu părea fals, contrafăcut în acea seară luminată de vise şi dorinţe demne de o viaţă banală de om. Mediocritatea şi monotonia păreau două stele îndepărtate, puse pe jocuri meschine, de-a şoarecele şi pisica, de-a v-aţi ascunselea, de-a leapşa sau de-a baba oarba. Timpul ne şoptise că eram prietene şi chiar aşa era.  Tot ceea ce un om poate să spere şi să viseze şi să trăiască într-o viată întreagă, noi am experimentat în acea noapte încărcată şi confuză. Ne simţeam la graniţa dintre viată şi moarte şi ne întrebam dacă nu cumva aşa o fi să fie în momentul în care nisipul încetează a mai curge. De fapt speram…

 La scurt timp după, Lis a fost supusă sesiunilor de tratament de început. Slăbise brusc, iar corpul ei fragil părea că începe să cedeze efectelor chimioterapeutice. Orice strânsoare mai puternică îi vătăma îngrozitor pielea, nu putea să stea foarte mult în aceeaşi poziţie. Ziua, avea la dispoziţie o asistentă care îi calcula fiecare mişcare. Familia ei optase pentru îngrijiri paliative.

Eu refuzasem acest tip de tratament, nu simţeam nevoia ca cineva să-mi stea străjer la cap, amintindu-mi constant că boala mă măcină încet, dar sigur. Noaptea mă ocupam eu de ea. Nu pentru că nu avea cine, dar pentru că asta îmi cerea inima. Era mult mai calmă şi mai senină atunci când îmi simţea prezenţa.

 Încercam din răsputeri să-mi aduc aminte dacă şi eu păţisem la fel, dar amintirile îmi erau de mult înghiţite de negura închegată a uitării, încuiate într-un colţ mucegăit al minţii. De fiecare dată când accesam zona contaminată, o durere ascuţită în piept mă avertiza de pericolul iminent. E mai dureros să uiţi decât să trăieşti zilnic cu durerea, pe care o poţi combate printr-o imunitate dovedită în timp. De fiecare dată când durerea revine, o retrăieşti, e vie, ascuţită, o retrăieşti ca şi când ar fi prima oară când îţi trece pragul.

Lis mi se părea că e din ce în ce mai rău. Avea nopţi în care intra în delir. Atunci vorbea neîncetat, era în stare să repete o frază până dimineaţa. Mă chema la căpătâiul ei şi-mi şoptea cu setea unui nebun:

         - Să ţii minte, gustul unei înfrângeri te determină mai mult decât euforia victoriei, iar      dacă îţi este dat să cazi, atunci trebuie să simţi că atingi pământul, căci doar aşa te poţi înălţa cu adevărat !

            Încercam printre lacrimile înecate de pauzele după aer, să o readuc în salon cu mine:

         - Lis, sunt eu, eşti aici cu mine, strânge-mă bine de mână să simţi, te rog calmează-te, nu mă face să chem doctorii, or’ să te liniştească cu injecţii şi ai să te învineţeşti şi mai rău! Degeaba îmi răceam suflul, Lis îşi continua pledoaria, parcă certându-se cu viaţa, parcă voind cu tot dinadinsul să-i demonstreze că-i poate face faţă, indiferent de hopurile aşternute pe drum. Părea că se micşorează pe zi ce trece, patul ameninţând să o înghită cu totul.

            Buzele i se ofiliseră, iar cearcănele îi întunecaseră faţa. Mă rugase să-i tund părul, să o rad în cap, dar i-am spus că n-aş avea curajul necesar. A insistat, spunea că asta îşi doreşte, că numai eu aş putea să o fac, fără să generez în ea un sentiment prea agresiv de înverşunare şi furie. Am acceptat, fără drept de apel. Nu a plâns, cum mă aşteptam, ci zâmbea palid şi privea în gol. Expresia ei de păpuşă ataşată de sfori mă înfioara mai rău ca o dezlănţuire de sentimente contradictorii, mi-aş fi dorit să o văd golindu-şi sufletul pe care simţeam că şi-l îngreunează cu o abstinenţă încăpăţânată. Însă în ciuda chinurilor şi a transformării sale constante, Lis îşi păstrase lumina caldă din ochii săi care încă pluteau în idealuri.

Creierul uman este înzestrat cu un mecanism de apărare, înregistrează focarul cel mai mare de durere şi blochează restul cuiburilor dureroase. Dar este valabil doar pentru acele dureri fizice. Se pare însă că acum sufletul îmi era în mai mari chinuri ca trupul, astfel că reuşisem să nu mai simt nici măcar o undă de durere rătăcită prin corp.

            Plângeam deznădăjduită pe marginea rece a patului, cerşind îndurare pentru fata cu ochii pistruiaţi de atâtea speranţe şi dorinţe. Suferinţa ei vibra în mine, amplificată de temerile cele mai sumbre. Devenisem o carcasă de om, inima îmi atârna greu în piept, zvâcnind a frică şi groază. Înţelegeam abia acum neputinţa şi frustrarea părinţilor mei, înţelegeam abia acum mila din ochii prietenilor şi adânca tristeţe din sufletele lor.

            Colecţia de nopţi dormite pe jumătate mă obosiseră enorm, aproape că nu-mi mai simţeam nimic de la brâu în jos. Somnul diurn era de proastă calitate, agitat şi aglomerat de imagini înceţoşate. În ultima perioadă, trecusem pe radioterapie pentru a mi se pregăti organismul pentru apropiatul transplant de celule stem. Eram aproape de bătălia finală, de motivul pentru care îndurasem întreg procesul de însănătoşire, iar eu o aveam doar pe Lis în cap. Nu îmi mai era frică de nimic, chiar aşteptam cu nerăbdare să văd rezultatul final, în felul acesta puteam reveni să o îmbărbătez şi pe Lis, să o asigur că dacă trece peste această primă etapă dificilă şi împăienjenită de medicamente şi tratamente, are să o aştepte la final izbăvirea. Într-adevăr, trebuie să atingi fundul prăpastiei pentru a începe să te ridici.

            În ziua în care aveam programată intervenţia chirurgicală, Lis s-a simţit mai bine. Am fost atât de uşurată! Râdea, făcea glume, zâmbea ca la început, se plimba prin salon cu cârjele şi gesticula aventuros una din poveştile sale cu final îmbătător. Când au venit să mă ia, Lis mi-a transmis cu ochii tremurând a emoţii:

         - Nu uita să îngâni mereu sunetul speranţei!!!

I-am surâs în aprobare şi-am făcut semn cavaleriei să ne urnim din loc. Lumea era atât de tăcută încât mi se părea că aud huruitul aerului proaspăt ieşit din plămânii liniştiţi ai asistenţilor care mă împingeau mai aproape de sala de operaţii.

Aveam impresia că tot spitalu’ ieşise din saloane să asiste la spectacol. Femeile din 12 B, mereu la colţ bârfind, se opriseră din şuşotit şi mă susţineau cu privirea înmărmurită. Cei lăsaţi în spate odată cu peisajul, îşi întorceau capetele, ba chiar unii se mai şi aplecau să prindă ultimele imagini ale patului mobil cotind dreapta, pe holul lung dinaintea sălii cu două uşi proaspăt vopsite în crem, împodobite de două geamuri rotunde. Înăuntru, indivizi îmbrăcaţi în halate albastre, care foşneau de mama focului. Sau poate eram eu prea sensibilă…

Fără nici un fel de efort şi cu un „ 1, 2, 3…şi!” m-au mutat din pat pe masa mult prea rece. Deasupra, cercuri de lumini albe ţipătoare, care-mi aminteau de filmele cu extratereştrii experimentând cine ştie ce, pe specimenele din rasa umană. Măştile, căpişoanele şi mânuşile doctorilor îmi aminteau de scenele de groază dintr-un film în care actorul principal era un pacient anesteziat prost, incapabil să se mişte dar care şi-a simţit întreaga operaţie, pe viu. Un fior puternic mi-a zguduit corpul, din creştet până în vârfurile picioarelor.

Domnu’ Doctor Butulescu m-a întrebat dacă mă simt bine. Am aprobat fără cuvinte, nu doream să ştie că rămăsesem fără glas. Mi-a mai spus că nu trebuie să mă tem de nimic, el a mai făcut sute de operaţii de genul acesta şi majoritatea au avut succes total. „ Majoritatea?” mă auzeam mirându-mă în gând. „ La cât m-a ocolit norocul până acum…” Am scuturat uşor din cap  să-mi alung micii monstruleţi din minte care începuseră să chicotească pe la colţuri.

            Asistenta mi-a pus tubul de oxigen pe faţă şi mi-a indicat să număr descrescător de la zece. Dar cum nu mă puteam urni să scot sunete normale, am început în gând: „ 10…9…8…” şi viziunea luminiţelor din tavan începuse un dans aleatoriu, ca imediat după să mă trezesc scăldându-mă într-un întuneric total.

                                                       ***

Auzeam, ca prin vis, vocea melodioasă lui Lis, trecută printr-o sită difuză care încâlcea cuvintele. Nu puteam înţelege ce spune, dar timbrul era unul calm şi încrezător. Mă ţinea de mână şi-mi mângâia fata, obişnuitul ei tic. Nu ştiu cât a durat convalescenţa, dar aveam momente în care decodam ce se întâmplă în jurul meu şi momente în care mă afundam la loc în beznă. A urmat o perioadă de inconştientă totală, nu ştiu exact ce anume a determinat starea de letargie, dar simţeam că mă afund într-o stare apoasă de amorţeală, trecând prin mai multe praguri de conştientă, până când m-am deşirat şi m-am pierdut cu totul. Lis continua să-mi vorbească cu acelaşi grai suav.

„ Lis...e bine... ” era gândul pe care încercam să-l împing înspre suprafaţă cu ultimele puteri ameţite.  Nici până astăzi nu am certitudinea că m-a auzit…

Când m-am trezit, tavanul alb m-a întâmpinat ca un vechi prieten, nevăzut de mult. Pe partea dreaptă, părul mamei stătea împrăştiat pe pat, emanând mirosul copilăriei uitate, dar trăite. La ceva timp după nefasta mea diagnosticare, părinţii mei plecaseră la rudele stabilite în străinătate. Noi trei eram printre ultimii din neam care nu aterizasem prin ţări îndepărtate, precum Irlanda sau Anglia. Amintirile îmi reveneau la suprafaţă cu o viteză ameţitoare, mă loveau din toate părţile. Ultima scenă dintre mine şi mama mi-a blocat pentru câteva secunde sistemul circulator. Ea avea capul plecat, iar eu zbieram cu toată forţa să plece, să dispară… „mă descurc şi singură…doar niciodată nu am avut nevoie să mă ţină de mână, mereu m-aţi ocolit, de ce nu şi acum? Mai ales acum! Măcar de v-aţi întoarce la timp să mă îngropaţi cum trebuie, atât aş cere de la voi!”

Expresia turbată de pe faţa mea mă făcea să cred că nu eu eram persoana aceea oribilă care scotea atâta venin pe gură, care gesticula ca un om bătrân, senil, cu nervii pe punctul de a ceda. Sunetul palmei primite ca răspuns mă readuse la realitate şi mă făcu să-mi duc instinctiv mâna stângă spre obrazul pe care acum, îl simţeam fierbinte şi ruşinat.  Respiraţia mi se întretăie când realizai că, ceea ce tocmai vizualizasem nu era imaginaţia mea bogată dezlănţuită. Se întâmplase cu adevărat… „Dar cum, când?!” mă întrebam speriată.

Mama îşi ridica încet capul somnoros. Ochii ni se întâlniră… Uitasem ce privire caldă şi paşnică avea mama...ce faţă blajină brăzdată de necazuri. Se păstrase aşa de frumoasă…

Aceeaşi mamă plânge acum în hohote de fericire.

- Copila mea…copilaşu’ meu scump şi drag! E bine acum, e bine acum, îmi zise sărutându-mi mâna ca unui sfânt.

-  Da mama, e bine acum…e…bine…acum… reuşi să-i spun printre lacrimile care mi-o luaseră înainte. Ca un ecou răsărind din adâncuri îmi reveniră cuvintele: „e bine acum! Când am mai…de ce-mi e aşa de familiară… Doamne, LIS!!!!

- MAMĂ, unde-i Lis? Cheamă asistenta mamă, cheamă pe cineva de aici, te rog mamă cheamă repede!!! încercai eu s-o conving pe mama, care se uita năucă la mine, neştiind de unde starea agitată care mă acaparase dintr-odată.

         Eu priveam ca nebuna in jur. Patul ei era gol, lucrurile lipseau de asemenea. Atunci, mama sări ca arsă în picioare şi strigă răguşită înspre uşă. Intră asistenta Maria cu un zâmbet larg, triumfător pe faţă: 

       -  Ei, cum e acum domnişoara? Nu-i mai bine?

       -  Ce bine…sunteţi aici, unde e, unde e Lis? A fost mutată din salon? De ce? A păţit ceva? A fost externată? Ce s-a întâmplat cu ea, unde e Lis?

            Asistenta mă privea oarecum uimită cu acelaşi zâmbet puţin strâmbat acum, că se afla într-o încurcătură pe care nu o înţelegea.

        - Care Lis, domnişoară? mă întrebă cu o expresie de uimire pe faţă.

        - Cum „care Lis” ?! îi răspunsei eu la fel de uimită şi frustrată. Lis, fata din salon cu mine, fata aceea înaltă şi frumoasă, Lis, cum „care Lis” ?!

„Fata cu ochii aceia pistruiaţi...” mă auzi repetând în şoaptă ca o taină.

         - Domnişoară…nu a fost nimeni în salon cu dumneavoastră…aţi fost singură de când   v-aţi internat, nu cunosc nici o Lis în spitalu' ăsta…Vă simţiţi bine? Probabil vreun efect de după operaţie, poate doar aţi visat această persoana, dar eu vă garantez…Cred că ar fi mai bine să-l chem pe D-l Doctor! Numai o clipă…

                                                   

                                                                 ***

În noaptea aceea am visat-o…pe „fata cu ochii aceia pistruiaţi...” cântând la pian o melodie liniştită, dar gravă, care parcă fredona o poveste îndepărtată, duioasă, plină de tâlc. Notele muzicale ieşeau din pian conturând pe fundal un ritm delicat, săgetat de nuanţele ascuţite ale melodiei…era melodia unei vieţi împăcate care reuşise să-mi sădească speranţa în aripi.

                              ACUM

   Aripile-mi sunt vise...şi cu ele gonesc spre cer!

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>

Pentru a deveni diferiţi de ceea ce suntem trebuie ca mai întâi să avem conştiinţa a ceea ce suntem!

<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<

 P.S: Dragi frați, scuzați-mi prin bunăvoința voastră eventualele greșeli gramaticale, bolnavul îngropat departe de speranță uită normele ștampilate pe acest pământ de către mai marii întemeietori de civilizație.