Carcasa poeziei

Am încercat și eu într-o zi cu soare și cu două dimineți să scriu ceva și iată ce-a ieșit:

Orăcăitul clipei

Am trecut prin colțul lumilor împăienjenite,

Să caut mila copilului sugrumat de inocență,

Să caut ura ce-i stă aievea umbră încleștată.

Am mers prin codri de tortură aranjată,

Să-i gasesc sufletul agățat în pioneze,

Să-i dojenesc sculptura prinsă-n cuie de aramă.

Dar nimicul și-a întins mâinile blegite înspre mine

Să-mi prindă cruda iscusință a măștilor de-o viață.

Cuțitul vechi al sorții și-a implantat rugina-n

Carnea tristă-a scoarțelor flămânde.

Și urlă luminișul copacilor căzuți în luptă…

Copilul își sufleca speranțele

Și pipaia frunzișul lucrurilor frânte.

E un asfalt de pânză-n jocul trist de toamnă

Ce spulberă alene veșmintele copacilor.

Eu urmăresc fărâmele îndoite ale visurilor

Ce-s spânjurate-n vânt de crengi îngenunchiate.

Copilul trist privea odata apusul unui zâmbet…

Zâmbet ce scârțâia odată-a inocență…