In cautarea destinului pierdut

I.  Shemesh (Soare)

Cu hotararea unui copil ce nu gaseste vreun scop anume intr-o actiune banala, am pus mana sa ma adun. Cel putin aveam ce sa spun daca vreodata ar fi rasarit intrebarea: “Ai incercat ceva in contra acestei amenintari?”. Macar zambetul din suflet ar fi fost adevarat si simplu, “Da, pot spune cu deplina usurare ca da, am intentat la o rezolvare.”

In momentul acela imaginea unei ape tulburi spumegand deasupra mea imi deranja concentrarea, simteam ca aerul era dincolo de puterea mea de-a respira, mainile neputincioase si inciudate se desirau in disperare deasupra capului, incurcandu-se din cand in cand in parul negru si inecacios ce-mi plutea spre suprafata.

“N-as putea eu respira prin par?!”

“Esti lipsita de imaginatie, sa revenim la o solutie ce ti-ar fi venit pe moment, luand in considerare datele problemei. Deci, te inneci, in realitate sti sa innoti, insa in visul de ieri spui ca nu ai reusit sa-ti gasesti o linie de plutire. Ce anume crezi ca te deranja?”

“Totul, ca doar, zic si eu,infruntam posibilitatea unei iminente morti, ma simteam ca inchisa intr-un cub. Nu ma tinea nimic, din maini dadeam, haotic, dar dadeam. Nu era nimic coordonat la mine, insa lupta o simteam insistenta si epuizanta.”

“Ai fi preferat sa mori, atunci?”

“Doamne Sfinte, nu!”, semnul crucii casunase pe mine automat.

“Doar a fost o traire sufocanta si teribil de vie, cand am tresarit din somn eram lac de apa in pat! 
Visele mereu ma baga in sperieti, ma scutura bine de orice realitate, ma infunda chinuitor, nu ma mai vad trezita, mereu ma rog in vis sa fie vis, si-mi repet mereu ca e vis, e vis, clar e vis, trebuie sa fie vis, e vis cu siguranta, termina-s-ar odata ca poate ma termin eu inainte! Daca mi-e frica sa si dorm!!!” La finalul micului meu discurs, mi-am auzit vocea sugrumata, subtiata, iesita din pepeni…eu alergam linistita pe campiile mele imaginare, eram in pozitie de drepti cu bratele ridicate in semn de protest…mda, nimic anormal la o asemenea reactie.

“Clar ai o problema”

                                                                       *

Aerul rece si crud de afara! Ah... Inspir, expir…o portie zdravana de poluare urbana imi clateste plamanii plini de apa imaginara de mai devreme.

“Trait-am s-o aud si p’asta!” oftez incet si repede.

“Cin’ s-o mai duce, auzi, clar ai o problema…Hai nu serios, crezi?! Si eu care credeam ca am o solutie si caut ca incuiata o problema urgenta la ea…In sfarsit, am fost? Ai fost, da! Bon, mai departe!

Vad ca un cliseu instinctul inexistent, deprins de prin filme normal, de a aprinde o tigara, asa de efect. Aloooo, tu nu fumezi femeie! Bon, mai departe!

S-am plecat sa caut. Sa gasesc cimentul perfect din trotuarul drumului meu. 
Afara, o toamna colorata si placuta, cu frunze vesele ca mor, cu pomii zambitori si goi, cu strazi pictate, acoperite de covoare desenate in curcubeie, aproape ca uitai de orasul gri ce misuna dedesubtul naturii ce-l cocolosea…Toamna sufletului meu, gura mea de oxigen rancen si dulce. Masinile grabite si oamenii nepasatori completau imaginea unui Bucuresti pierdut in sine, tabloul unei banalitati cotidiene, o alta zi, o alta dimineata ce-si asteapta noaptea surda si somnoroasa. Sunetul difuz si hibrid al unui amalgam de vise, teluri si dorinte, asa era Bucurestiul meu toamna. La fel de panicat dar pregatit de iarna tacuta si alba ce-i batea in geam cu forta. Un diafilm cu oameni misunand ca niste albine in cautarea nectarului cel dulce. Asa ce-mi place sa le iscodesc secretele din chip in timp ce privesc in gol, adanciti in lumi proprii, aparati de ziduri improprii. Fata lor de lut ma imbie sa le caut emotiile din coltul ochiilor, din curba zambetului lasat s-atarne. Dar, ce frumosi sunt si cat de orbiti si imbuteliati in scopul unei vieti cu iz repetitiv.

Ajung repede la cafeneaua ce-mi trezeste pofta de-a continua in diminetile noastre mohorate si lenese.

“Trista-i viata omului” observa voios Talia. Invartea incet pe marginea scrumierei scrumul din tigara marcata mai mereu de cutele buzelor ei date cu un ruj pal si mat.

“Ma uitam asa lung la omu’ ala, trist, cum strange de berea lui de parca-ar fi ultima speranta la o soarta mai buna. Vezi mai Lis de ce eu nu vreau eu sa ma marit? De ce sa amarasc viata unui biet om? Si mai ales, el pe a mea? Pai saracu’ zici ca se consoleaza si el cu ceva inainte sa mearga acasa, parca-l si vad cum intra cu capul plecat pe usa si nici nu inchide bine in urma lui ca si incepe nevasta-sa: Bine mai nenorocitule, eu te trimit sa iei paine si tu te duci intai la carciuma?

Omu’ sa bea si el o bere rece, in liniste cu gandurile lui de amarat. Uff, guralive si tare rele sunt femeile maritate, n-ar da pace barbatului trei pasi distanta de bloc. Lasa-l domne’ sa-i tihneasca si lui! Trist, zau de nu…” Si scutura din cap parca sa-si alunge mila ce-o cuprinsese.

“Fiecare cum isi asterne, asa doarme” zic eu ca un ecou dublat

“Si oare cum ii de asternut? Ca parca oricum ai da-o cam tot acolo ajungi, ca doar…da, hai nu te insori si muncesti asa ca un sclav fara tinta, apoi vrei ceva mai mult si te-apuci sa cauti. Poate ai norocul ca pe moment sa gasesti, te grabesti si te trezesti inhamat intr-o casnicie. Si de-acolo totul la vale…se prapadeste incet, macinandu-se de la baza…se vede batranetea sclipind dincolo de linia orizontului si puf…intr-o zi te-ai dus, fara nimic, vreo urma ceva, ca tu, dobitoc cu constiinta ce esti, ai trait cat ai trait, chinuit, nechinuit, pe acest pamant. Lasi o dunga neagra pe rude si o lopata de pamant deasupra si gata. Te mai mananca si viermii la sfarsit si atunci chiar ca nu ramane zgura din tine prin pamant. Poftim viata!”

“Auzi, n-ai dormit sa inteleg?” zic eu toata speriata de un monolog existential atat de matinal, culmea Talia fiind persoana nocturna, mereu pe modul “Carpe noctem”.

“Mda, ceva de genu’, ma rog vise cretine, stii ca mie imi prieste somnul diurn.” Si mai trage o gura zdravana de nicotina, inciudata de oboseala unei nopti sacaietoare. 

Privirea mi-a cazut la pamant, ce dreptate avea si cata. Esti vreodata dispus sa-ti intorci ziua pe dos pentru framantari din astea scoase din cartile lui Socrate? Nu. Mai bine sa crezi in miezul de copilandru ce-a mai ramas rasfirat prin tine, sa vrei sa vezi lumea in nuante de sonete si poezii zurlii. Dar asta eram eu. Mult prea diabetic acest gust pentru o fata ca Talia. Dar nici ea nu era tipul de om demontabil usor, avea o forta ce-i emana prin fiecare por de piele..un munte de caracter bine definit si educat, doi ochi azurii si-ntepatori si-o minte de-o astutie frivola. 

"Tu zici ca omu'-i trist, eu tind sa spun ca e patetic. Iubeste doar pentru ca altii il iubesc, cum vine vorba ceea: iubesc ca ma iubesti. E prea egoist sa-si lipseasca sufletul de laude, neaclamat de altii, pustiit de durerea singuratatii, aruncat intr-un ungher de societate. Mai bine cauta aprobare si dragoste in ceilalti, se foloseste de ei cum stie mai bine pentru cuvinte impodobite la gura sobii si la final tot el nu intelege de ce e nemultumit. Dumnezeu iti da ce vrei, dar la timpul potrivit, nu cand dai tu din picior ca un copil crescut stramb si fara reguli. Mi-e greata de lumea asta care ne invata cum sa tragem de pe altii, cum sa le atarnam mai multe de gat, sau cum sa ne ghemuim la picioarele sistemelor sociale pentru o portie de birocratie falsa si corupta. Nu stim sa ne descurcam nodurile din suflet si sa le intelegem plansul asa ca ne stergem de vina pe cei din jurul nostru, le inodam si lor intelegerea de sine si apoi respectul, iar la final ne miram de ce s-a destramat totul...Patetici si tristi..."

Cu o spranceana ridicata in amuzament aud pe-un ton sugubat "Lis, esti o ponosita, ponosito!"

"Si tu o bizara, bizaro!" vine rapid raspunsul meu codat. Si radem galagios. "Doua babe de 23! Ui, Doamne, vai de noi!" adauga inecata de chicoteli. "Dumnezeu cu mila, fata mea, Dumnezeu cu mila..."sfarsesc eu dand aprobator si teribil de deprimant din cap, cu gustul zambetului vizibil pe chip. Cafeneaua vibra sub impactul voios al rasetelor de diverse maniere colorate ce fugeau din zona mesei noastre. Sa razi asa de dimineata, mai sa zici ca ziua va fi, pana intr-un final, buna si ea. 

                                                                     * ***

Reflexii

Nimic nu conta, totul părea relativ..un relativ forțat de nimicurile monotoniei, de acel azbest al firii reci din lumea îmbibată în mantaua cenușie a vremurilor aburite..într-o lume asemenea, realitatea se oglindea într-un vis, unul ce se rula în mintea lui ostenită de insomniile ce încercau să-l apere de coșmarul din fiece noapte pogorâtă strâmb peste conștiința brutalizată.

Era seară, din nou. Una ca oricare alta, timpul deja trecuse prin clepsidra ponosită a răbdării. Era vremea pentru scuze, fiecare secunda pontată de ceas aducea cu sine grămăjoara sa de remușcare. Transa asta îi ținea de cald de câteva zile bune, îi mototolea respirația. În corp se zbătea acea necesitate de-a urla, își consuma nopțile derulând înăuntrul simțurilor sale acele amintiri subjugate de niste sentimente derizorii. Si-atunci m-am auzit, mi-am vazut gandurile ca un sir de note musicale: Ma vad inalta, risipita, disipata. Simt, Doamne, ca mi-s crapata-n doua si partile se lupta intre ele, ma sfarama incet pana ce numai zgure mi-s de mine. Si ma uit la mine cum le-adun, cu o disperare neincrezatoare, ca a unui copil ce vrea cu tot dinadinsul puterilor sale sa lipeasca papusa la loc. Ma mananca de vie dilema asta bolnavicioasa a omului, dilema ce-l face sensibil si expus la existenta: Ce-i cu mine-n viata asta? Caci mi-e frica, mi-e tare groaza de o neacceptare a banalului, Doamne. Ma desprind prea vesela si repede de pe propriile-mi oase, ma-ngrop prin amintiri confuse, nu stiu daca-s ale mele sau le-am luat in chirie de la altii, nu-mi stiu inceputul sau capatul. Pun ziduri peste tot si-apoi uit unde le-am asezat, in fata cui si pentru ce anume. As vrea sa las copilu’ asta din mine in urma. Sa-i vad ochii cafenii ruginiti in lacrimi, sa-i sarut fruntea stramba, ingusta si simpla, sa-i dau drumul mainii sale mici si roase de praful jocurilor vechi. Trebuie sa-l zdruncin, sa mi-l sperii bine, sa nu-si gaseasca iar drumul catre mine…E-un copilandru atat de trist, de singur, il poti ademeni usor cu un buchet de zambete si vorbe usoare, vine ca insect la lumina aspra si artificial a complimentelor ce-ar trebui sa-l intareasca, dar care-l ard si-l duc spre alte lumini tipatoare si viclene. E-un copil egoist dar poarta haine de altruist convins si fad, e un contur al unui caracter rautacios.  Are in buzunarele vietii cuvinte uracioase, colturoare cu care da sa se apere de ecoul destinului greu si dulce.

II. Cantitatea-mi neglijabila

Drumul parea lipicios, parca ar fi vrut sa nu ma lase sa inaintez. Betonul imi smucea talpile de fiecare data cand incercam sa le ridic. Ce mi se intampla? Oare, sa nu vreau sa mai merg? Tot ce-i posibil, in fond si la o adica...mi-ar simti careva lipsa? Nu, fii serioasa, normal ca nu. Si cu toate astea, mergi. Da. De ce? De pofta, da...asta e...pofta-mi neindestulata. Vreau sa merg, sa fiu iar acea silueta infometata, cu genunchii la gura, care sta aproape moarta intr-un cotlon intunecat, observand totul, contorizand fiecare intentie din spatele fiecarui gest. Asa esti tu, ca o umbra pe langa felinarele noptii obosite. Slab vizibila, dar cu un rost propusa. O proiectie neagra creata de un fundal luminos. Frumos. Chiar asa? Te multumesti cu asta? De ce nu? Sunt ai mei, cateodata am impresia ca-i plamadesc, ca le dau forma...

"Ia du-te tu de plange-ti un rau, da' mai incolo..." venea ca un raspuns monologului meu beat. Erau cuvintele Taliei. Mereu gata de interventii brutale in calea unei gandiri atat de grosolane. Asemenea ecouri familiare mereu ma bantuiau cand mai cadeam pe ganduri si de obicei atrageau dupa sine surasuri nostalgice. Ah, de-as avea un buton de STOP. Sa pun pauza. Nu pot, nu vreau. Si inaintez anevoios cu gandul la o lumea fara mine in ea. Poate mai buna, cine stie, oricum de drept nu voi afla. Sunt o bolnava, stiu, dar cine nu sufera de sine in lumea asta apatica si spinoasa?

Ajung in fata blocului cu pricina. Trag aer in piet, il clatesc bine si-i dau drumu la loc de unde l-am luat, zgomotos. Urc scarile fara sa apuc sa-mi dau seama, constiinta mea refuzand orice contact cu liftul. Usa duduia de muzica chinuita la maxim in niste boxe mult prea ineficace. Ciocanitul nu-si are rostul asa ca pun ferm mana pe cleanta si intru. Inauntru, infernul lipsit de foc, plin pana la refuz de fum. Si cu cutitul daca-l taiai nu reseai sa distingi fete, doar siluete batatorite si negre. Se putea mai rau. Sau nu. Incerc sa-mi fac loc, cu greu, printre gloata dansanta, semi adormita si in intregime beata, desigur, cand deodata o mana lunguiata, slaba si morbid de rece ma trage in sus.

 “LIIIIISSSS, ai venit, ai venit!!!” Si-mi sare cu totul in brate.

“Da normal c-am venit, refuz eu vreodata ocazii de dans?” raspund eu toata dezechilibrata.

 Un “Ce faaaci?” nazal si prostesc intentionat si imediat stiu cine ma acosteaza fara vreun preludiu anuntat.   

 Un “Ceeeeeeeeee??” prelungit si bleg ii ofera raspunsul pe masura. 

 “Aoooleoo, stii ca nu-mi place cand o faci asa” zice Catia toata zgariata pe auz.

"Clar!!" rad eu rautacios si satisfacuta de efect. 

"Ce bei??!" si ma trage taras-grapis spre ceea ce eu stiam a fi bucataria. Sau, de ce nu, acum buncar devastat.

"Ce-mi dai!!"

"Tequila?"

"Booon!!" si apuc sticla cu o disperare placuta. Dar, de ce ma grabesc? Numai din aburi si pot trece cu usurinta pe taramul diliilor de aici, mda...sa fiu si eu la unison, sa ma contopesc cu o constiinta colectiva fara prea multe increngaturi. Sa-mi arunc inhibitiile pe fereastra si sa ma dezleg de munca gandurilor ce nu-mi da pace nici in somn. 

"Lis, io-s cam binedispusa asa, dupa cum vezi..Dar tot vreau sa vii sa-l vezi, e asa fruuumoooosss si buuunnn...'Mne Fereste!! Nu exista!! Hai repede, toarna-ti in pahar, da si tu paltonu ala jos si hai. De fapt, stai, intai un shot, asa sa mai prind curaj!" 

“Eu as zice ca suferi de un exces de” si ling sarea pulbere de pe mana, dau paharul peste cap infigandu-mi 

buzele strambate in bucata de lamaie ciufulita. 

Ah, sa-mi inec sentimentele pe fundul unui pahar atat de mic, ce dorinte feliate si ingramadite in spatiile mici 

dintre framantari. 

Si zambeste in mine o urma de pacat.

“Mai merge inca unu’?” ma trezeste din reverie Catia cu figura sa atat de armonioasa si simpla. Fata cu vorbele brutale, neamortizate, precum bombe fantomatice ce vin in conversatii pentru a cladi acea liniste incomoda si stangace.

Usor de iubit si indragit de la prima vedere, frumoasa fara s-o stie, sau macar sa aprecieze cand i se semnaleaza asemenea complimente, invaluita de un fler cu o atitudine fara seaman.

“Esti gata de actiune?”

“Am de ales?” soptesc eu rotind pe sub gene ochii-mi obositi de fum.

“Ce zici tu acolo, LIS?!” ma intreaba mijind privirea in semn de protest si suparare. Putin beata si cu muzica scartaind ca un tren deraiat si tot ar putea auzi un ac picand unde nu trebuie.

Dau sa ma apropii, incercand sa maschez ideea unei atmosfere mult prea incarcate pentru a directiona corect mesajele intinse in spatiul dintre noi.

“Ziceam sa-mi arati unde e, stii tu, mergem la el sa ma prezinti” si-mi trag pe fata un zambet de incurajare. 

Stiam ca-mi intelesese subtilitatea abuziva, la fel cum si ea stia ca nu plantam jigniri. Era metoda noastra de a ne arata infinita afectiune reciproca.

Catia avea nevoie de parerea acida si sincera in ceea ce privea noua ei pasiune ferventa. Fetele mereu apelau la mine pentru claritatea viziunii mele acrite si total dezinteresate de factori externi. Paream a fi robotul perfect, care pe baza datelor asimilate din miezul situatiei developam concluzii si stampile demne de produsul si calitatile sale aferente. Sau cel putin cu asta ma mandream eu in infinitul meu egoism.

Intre noi si obiectivul principal al vizitei mele sta un intreg apartament de doua camere, ticsit pana la refuz cu baieti si fete. E devreme, inca niciun accident semnalat. Ce bine, ma pot desfasura in voie.

“Rares!” Un Rares inalt, galant si usor de ochit se intoarce fin si surprins.

“Uite, ea este Lis, prietena mea din Tg-jiu!”

Imi intinde mana si un zambet dureros de alb. O strangere calda si gingasa imi cuprinde palma mea de copil necopt la timp si ramas in urma. Ii simt grija din atingere si priviri. Se apleaca usor inspre urechea mea incinsa de muzica urzicatoare.

“O placere sa te cunosc, Lis” reusesc sa deslusesc curgand de pe buzele sale. Gura mi se misca in dorinta unui raspuns dar nu aud nimic dispersandu-se in aer. El continua cu zambetul atarnat dupa urechi in asteptare. Ii zambesc incalcit. Simteam ca iau foc, ce mi se intampla, nu eram capabila sa-mi adun cuvintele poticnite? Atunci Catia ma apuca de umeri si zbiara: 

“Hai sa-ti punem haina undeva” si ma trage din nou, greoi, dupa ea.

Mobila de transportant. Asta-mi trecea prin minte cand ma taram dupa ea spre hol. Ce-i cu atata puhoi intr-un apartament asa mic?!?! Simt firicele de furie cum ma strabat din crestet pana spre talpile chinuite de tocurile cizmelor. O panica spumoasa pune stapanire pe mine si ma intreb fara rost ce e cu mine. Trag de toate fortele speriate si ghemuite in toate partile. Compune-te!!! tip in gand si simt cum pieptul se cimenteaza incet…

“Aer…” zic sacadat…

“Acum te scot!”

Afara din nou. Inhalez aerul imbacsit ca un nehalit, cu o foame jalnica, deznadajduita.

“Eu uitasem ca esti claustrofoba” zice printre buzele stranse intr-un punct,  in timp ce-si aprindea tigara. 

Statea rezemata de balustrada scarilor tocite sub greutatea pasilor trecuti.

Iti lasi urma apasata pe oriunde mergi, spatiul ocupat de tine in timp mereu va dainuii, viata n-are o adresa concreta. Traim pe unde apucam, ne imbracam cu ce prindem si mancam cand ne aducem aminte. De aici si dorinta de a uita ca nici macar traitul cat se poate de banal nu-l reusim cum trebuie. La inceput nu intelegeam dorinta torida a  Catiei de a-si petrece noptile inconjurata de oameni, bautura si fum. Cu timpul nu numai ca ma obisnuisem dar devenise indispensabil macar o iesire pe saptamana, in care sa-mi clatesc incertitudiniile si sa-mi aburesc problemele, sa ma dezbrac de caracter si poveri.  Incercam sa ma amagesc si sa-mi aman constientizarea existentei efective, dar la final reuseam sa ma inec singura in butoiul cu melancolie. Ce s-a intamplat cu tine, erai mai nabadaioasa inainte, mai bataioasa- replica amintirea tatalui meu. Ha!!! Da Dumnezeu stie ce mi s-a intamplat, poate ai fi stiut tu, daca ai fi stat prin zona copilariei mele…Scutur iritata din cap…

“Cum e noul job?” zic incercand sa-mi gonesc reprosurile din cap.

“Mnea…cum sa fie…plictisitooooorrrrr”

“Da, saraca de tine…acum te plangi ca nu faci destule, cand lucrai la magazin exasperai ca faci prea multe. 

Ce functie ai mai exact acolo?”

“Da fata, parca nu ma stii, mereu nemultumita…stiu, sunt o nenorocita, asta e. Momentan stau pe langa o doamna care ma invata, sau s-ar presupune ca asta face. M-a bagat matuse-mea cu forta, cu pile si din astea. Astept sa ma puna director pe resurse umane…”

“Salariu? E bun macar? Nu te intreb cat, sa nu-mi crape vreo vena la cap.”

Un ras pitigaiat si pus pe fuga vine ca drept raspuns. Se opreste brusc si continua: “Inca nu stiu cat iau, dar oricum e mai mult ca la magazin si aici imi dau si bonuri de masa. E lux! Mai mananc si eu!”

“Ar fi si cazu, iar ai slabit!”

“Aha, rade ciob de oala sparta! Si dadea cu subanteles din cap in directia mea.

Ma uit instinctiv la mine, parca sa-mi confirm ca inca n-am disparut. Nu era de ajuns ca aveam corpul unui copil, dar in ultimul timp devenisem biscuite in dunga. Nu tineam neaparat sa pun ceva consistent pe oase, ma simteam bine asa slaba, dar oglinda imi demonstra parerile ei dezaprobatoare. Din puctul meu de vedere aratam ca un mop invechit, eram mult prea obisnuita cu aspectul meu impasibil celorlalti, imi acceptasem ideea de simplitate monotona si fada. Lumea in schimb ma vedea draguta, iar eu eram mai mult decat multumita si recunoscatoare pentru aceasta eticheta recent atribuita. In sfarsit incetasem sa ma mai biciuiesc pentru ceea ce as fi putut fi daca acel “daca” n-ar fi avut consistenta in imaginatia mea. Cum ar fi fost lumea mea daca-as fi avut ochii mamei, sau frumusetea ei debordanta. Eram eu si atat. Imi repetam mereu acel joc de cuvinte cu morala buclucasa: “Daca si cu Parca se plimbau intr-o barca. Daca Daca nu era Parca parca se-neca.” Si respectam principiul unui bun prieten cules din mediul educatiei ce si-o dezvoltase singur: anume ca nimeni nu te poate face sa te simti inferior decat daca tu permiti asta.

“Eu am inghetat”

Nici nu observasem pauza lunga ce domnea intre noi, probabil se instalase odata cu frigul greu si aspru. Ce melancolisme suave, dulci-amarui, din care gustam doar eu…Eu si cu mine…

“LIS! Eu urc…nu mai pot! Te astept sus?” Catia topaia ca un copil etuziasmat la gandul caldurii si fumului dinauntru.  Probabil ca as fi preferat reveneala noptii, dar vroiam sa stiu povestea baiatului cu zambet usor. 

“Vin, vin doar nu raman singura de  nebuna!” zic zambind cu gandul la gustul linistitor al barfelor ce vor urma.

Catia era acel tipar de fata nemultumita mereu. Crescuse cu un singur frate, pe care il iubea maxim, cum spunea ea, cu un tata, dragostea vietii ei, lumina din soarta ei umbrita de controlul insistent si lipicios al mamei sale. Crescuse nu foarte frumos, marcata de o copilarie chinuita de aspectul ei insuficient de multumitor imbelsugat de o incredere in sine putreda si necultivata. Fusese protejata de asperitatile unei vieti muncite, cu o stare financiara multumitoare la acea vreme, ce treptat si-a gasit sfarsitul spre inceputul vietii sale in Bucuresti. Venise la facultate acum 4 ani de zile cu ganduri furtunoase dar cu aceleasi sfori vechi si ponosite manuite de dorintele fervente ale maica-sii. Era o combinatie rara de copil rasfatat invatat cu lipsuri sentimentale, cu o tristete si o stare de nestare care-i marca pana si somnul deraiat.

Dar dincolo de toanele ei anapoda, de agitatia si dezordinea ce-i emana din simpla prezenta, avea un ceva acolo pus de o parte, o dragalasenie, un lipici vicios care aducea un iz intens de dependenta. Iti zapacea intr-un fel simturile si te lasa atarnand in aer dupa urmatoarea ta intalnire cu ea. Iti bantuia curiozitatea si te lasa gandindu-te la eleganta ce si-o crease singura. Nu stiam daca o facuse intentionat sau nu, dar atitudinea ii improspata frumusetea fizica si o scotea din anonimat. Ramaneai cumva cu gandul la ea si cu o urma in suflet te regaseai gandindu-te cu dor neinteles la rasul ei prostesc, la incertitudinea starilor de care dadea constant dovada. Parea nepasatoare, dar eu stiam ca-si straduieste mult mintea sa controleze aparenta. Te facea sa o iubesti si apoi o apuca o delasare de tot si de toate si pareai atat de dispensabil pe langa ea incat iti luai bagajele si plecai din gandurile ei. Avea momente in care iti confirma inutilitatea functiilor tale, era simpla in explicatii, reala. Era o contopire ingenioasa de opusuri ce-ti zapaceau simturile daca nu stiai cum sa operezi gandirea in preajma ei. De un lucru insa ducea lipsa si iti puteai da seama de cum o intalneai, avea o mare groapa acolo unde ar fi trebuit sa-i stea si sa-i infloreasca rabdarea. Sarea peste etape fara vreun fel de aviz si te puteai trezi, nu odata, lasat in urma fara explicatie.

Inca nu reusisem sa ma obisnuiesc cu aglomeratia si atmosfera de petrecere inghesuita, asa ca de cum am trecut de pragul murdar al apartamentului, mi-am gasit un colt racoros si putin vizitat de tutun. Frecam de zor paharul cu licoarea serii inauntru, privind debusolata in jur, pe Catia o lasasem sa se piarda prin public. Ma gandeam la singuralitatea, unicitatea momentului de fata, cum o singura data in viata asta ti-e dat sa stai intr-un anume colt dintr-un anume bloc, intr-o anume pozitie, uitandu-te la atatia oameni pe care nu-i cunosti. Catia venea mai rar prin minunata noastra capitala, se stabilise cu masterul in orasul ei natal, iar acum se concretizase si un job pe masura asteptarilor. Dar traiul omenesc pe o parte iti da iar pe celalata iti ia, in cel mai bun caz. Scapase cu greu de fantoma primului iubit si acum ratacea printre siluete masculine, fara dorinta de a incerca cu adevarat sa treaca mai departe. I se parea ca totul e groaznic, trecea fara rabdare prin etape si uita sa si le insuseasca. Ramanea la final doar cu niste poze, la care nu se mai uita si cu amintiri pe care le tot fredona. Rares promitea a fi acela care-i va permite o frantura dintr-o fericire ce mai tarziu o va intrista ca s-a terminat. Nimic, zicea ea, nimic din ceea ce putea semana a liniste sufleteasca nu se putea aciuia si pe langa ea. Fericirea cam uitase de existenta ei spumoasa, asa ca trecea prin zile flamanda si instrainata de lume.

Privirea mi se indreapta spre usa ce parea ca vrea sa se deschida. In pragul ei apare partial silueta Taliei intr-o rochita alba de dantela, asortata cu un sacou albastru inchis. Chic, ca mai mereu. Aceleasi tocuri de-un sunet apasator si dur pe podea. Nu ne mai vazuseram de azi dimineata de la cafea, parea ca-si revenise din starea contemplativa. Mereu ma surprindea, de fiecare data cand o vedeam, fie ca-mi luam ochii de pe ea o secunda sau un an, nevoia de a respira convulsiv ma darama pentru un moment scurt. Am simtit acelasi flux de aer napadind ca forta unor cateva sute de cai galopand  pe un camp dezlanat, pieptul mi se mocirlea de impactul si urma copitelor. I-am ridicat mana, nemiscandu-mi pozitia rezemata de perete. S-a strecurat gratios, ca o felina pe marginea umbrei unui lampadar in noapte.

Ce faci? Consiliezi pereti?

Am mangaiat instinctiv suprafata prost varuita a zidului. Tot ce se poate, zic inganata de un zambet tacit.

Ce-i cu atata puhoi?

Nu cunosc, intreaba-i! si un suras ironic imi umbreste fata serioasa.

Ar fi ceva, la ce plamani am..Unde-i nebuna?

Vaneaza de zor.

Talia rade scurt si zgomotos, hai cu mine s-o caut, daca n-o salut acum ma striga pana plec.

Era cu viitorul fost iubit acum cateva minute, mai bine o asteptam in bucatarie, iti fac un ceva de baut.

Viitorul fost? Ce vrei sa zici? Sta cu cineva de aici?

Cam da si cam nu, e inca in tratative intense. Nu apucai sa vorbesc multe cu el, mai bine o las pe ea sa-si fixeze pasiunea. I se aprind ochii cand il vede. Doar doar o tine unu’ de celalat cum trebuie. Nu stiu alte detalii, nu apuca sa-mi insire factura de achizitionare.

Doamne Lis, faci sa sune asa urat.

Da, stiu. Ma amuz si eu, trebuie sa scot si eu ceva din asta.

Lasa, te bucură pentru ea, n-o mai critica... tu cobesti neprevazutul.

As vrea sa creada ca poate fi inimaginabil de multumita si impacata, fericita chiar, indraznesc sa spun fericita, cuvantul fara sens din vocabularul ei. Dar atata timp cat ea nu crede in asta, nici nu o sa fie sorocita cu asa ceva. Ceva mereu ii va umbri implinirea si i-o va injumatati. La final va ramane cu aceeasi dezamagire in glas si lacrima pe gene.

Stii ca n-ai ce-i face.

Da.

N-avem decat sa-i spunem ca de fiecare data: Da-ti doua palme si mergi inainte!

Ah, da, am uitat sa-ti mentionez, a fost odat’ ca-n povesti, a fost ca niciodata: Rares.

Rares il cheama? intreaba ea cu o dara fina de surprindere in glas

Un da prelung si gemut mi se prelinge de pe buze.

Pe jos simteai covorul de mizerie, sufrageria era tapetata, podeaua ramasese fara acoperis, din cand in cand mai dadeai si intr-o denivelare in care riscai sa-ti lasi fie tocul, fie glezna. Erau siluete peste tot unde priveai, o semi obscuritate placuta la vedere iti lasa imaginatia sa se plimbe in voie de pe un chip beat pe altul si mai beat. In colt, pe manerul ros al unui fotoliu amuzant de zgribulit Catia vorbea de zor cu Rares. Ii statea in poala, cu o mutra de inhibata, zambea a mister, lasand sa i se vada dintii albi de fiecare data.  Asa zambeste omul din suflet, cand nu se gandeste la cum arata cand o face, cand ii mai scapa cate o strambatura necontrolata si copilaroasa. Asa zambea sufletul si-n ea. Nu se mai gandea la ecuatia fiecarei miscari, la exactitatea fiecarui gest. Ochii mari si cafenii licareau a placere de cea mai buna calitate. Buzele inrosite incadrate de un par negru lung, ii completau postura pastelata. Am stiut ca-s de prisos, un sentiment cald mi-a invelit inima ca o patura. M-am intors spre Talia, care mi-a citit rugamintea oglindida in privire. Aproba din cap satisfacuta, ca dupa o munca sisifica si sfidatoare ani de-a randul. Imi parea bine, eram profunda in acest sentiment, dar nu puteam sa nu ma las umbrita de ideea finalitatii rapide a fericirii ce-mi trecea pe dinaintea ochilor.

Ma inciudam singura, ofticandu-ma cu deznodamantul tipic catian: inceput luminos, orbitor chiar, improscat cu un final intunecat si uracios. Catia avea sa-i caute nod in papura, cu orice pret. Ii prea zelos, prea scund, prea tocilar, prea amabil, prea bland, prea frumos…prea si iarasi prea. Cata forta in incapatanarea ei de a ramane vesnic nemultumita si frustrata. Cand totu-i prea frumos nu-ti ajunge sa crezi ca poate fi si durabil, viata te invata repede cat de usor este sa te impiedici si cat de greu sa te ridici. Pana sa-ti dai seama mai apoi ce sa faci cu viata ta, ea deja apune saracacios iar tu ramai un simplu spectator bolnav de melancolie.