Iată!

Am ajuns pe meleagurile supraviețuirii...O luptă ce culmea, se dă pe culoarul strâmt al vieții, ce treptat își câștigă terenul pierzându-și glasul printre atâtea frământări. Lumea nu-și mai ridică privirea din pământ, din griji iar oamenii nu contenesc să te lovească cu prejudecăți și meschinării, trucuri vii învățate așteptând sfârșitul trecutului. Al acelui trecut ce devine azi, mâine, până la  "a fost odată " , toate prăbușindu-se la final, într-un scris încrustat în lemn ori marmură.
N-avem toți loc în spațiul strâmt în care ne naștem. Unii răzbesc la lumină, alții sunt măcinați de noaptea uitării. Cert este că încercăm iar nu de puține ori ne lăsăm urma pe pieptul altora, uneori  în sensul bun, alteori  în sensul rău...Ne lăsăm în urmă existența, ne lăsăm în urmă familia, ne lăsăm conștiința, ne robotizăm ajustându-ne performanțele conform noilor cerințe și norme de viață, ne sugrumăm trecutul, ne sufocăm momentul, ne ucidem îngerul, nimicim tot și trist este că la final totul se prefigurează satisfăcător. Te mulțumește ceea ce ai cu prețul pierderii a ceea ce ai avut și mai mereu eviți să te întrebi de ce asa? De ce astfel procesul adaptării? De ce nu altfel? Însă nu te oprești nici măcar să speri că ai putea da dovadă de fantoma conștiinței unei astfel de întrebări normale...Ești orb, dar ce orb! Unul obosit, acrit dar muțumit de ceea ce simte prin pipăit, prin auz, vederea însă o ascunde, o închide.
Să ai puterea să vezi în lumea asta înseamnă să îți periclitezi condiția de om.  "TRĂIEȘTE CLIPA!!!"  de fapt condiționează o acțiune ce toți se îngrămădesc să o delapideze. Da, așa e, trăiește-o! Mâine nu va mai fi alta la fel, dar nu o deforma, nu o subjuga unei acțiuni nefaste de necinste. Încrederea mea că cineva o să asculte știu că e derizorie, totuși trăiesc și așa încă...tu de ce să nu o faci?