Stâncile ei
Ea nu are să pășească… în lumea asta
strâmtorată la vedere.
Ea vrea... ea... vrea să poată, dar neîncrederea-i-ntipărită-n
stânci
Și dacă-ascultă, nu știu ce cântec scrijelit
prin portativ le-ar face să se miște…
Și ce cunună de cuvinte le-ar umezi lor
suprafața batjocorită de soare și de vânt,
Sau cu ce miros să le îmbibe pentru a-i putea
aduce ei, ofrande mai târziu.
Ei, numai ei…sau și ei, unei fete îmbătrânite
de conștiința-i prea colorată.
Unei fete simple ce dorește doar să le țină de
mână și să le îndruge povești.
Unei fete ce s-a hotărât să nu se clintească
dincolo de cuvintele înșirate pe foi.
Dar nu văd care piatră ar putea aprecia
această fată…
Că-i numai una, mică, urâțică, care nu-ți
mișcă ochii cu nimic din loc
E prea simplă, mititica, prea bătută de
vise, idealuri
Prea învinețită de respirația întreruptă și de
sufletul mototolit al clipelor,
Ce-i fugăresc încrederea și-i scutură și stima!
Tu nu știu ce ai face, dragule drag! Tu n-ai
iubi aceste spații goale dintre litere…
Tu n-ai pune umăr de la umăr să-i dorești o continuare.
Tu nu ți-ai mânji personalitatea cu șireagul
gândurilor ei.
Tu n-ai alege nici o stâncă să-nlocuiești…
