Un nou ramas bun...
Dragul meu prieten de când lumea
mea şi a ta,
Sunt aici să-ţi spun un "Rămas Bun" care nu vrea să mi se dezlipească de buze, se repetă monoton cu pretext nedureros într-un gând fugar...Îmi aduc aminte strengăreşte cum răsfoiam împreună, două ghemotoace de vise ce eram, poveştile nemuritoare din cutia ce-ţi veghea mereu somnul...Cutia copilăriei mele lipsite de cărţi şi basme...Erai ca un tezaur în lumea mea, la tine găseam o linişte şi-o fericire astrală...Doi pomeţi rumeni şi bătuţi de vânt, un dinţişor înnegrit de atâta cuminţenie şi o frunte lată ce parcă de atunci răspica: "Atenţie, geniu încăpăţânat"
Râsul tău înflorat mă plămădea liniştitor, cineva râdea în prezenţa mea... Ne masam mâinile şi le străgeam între genunchi, plângând şi chicotind după câte o sesiune de bătăi primite cadou la prima oră a dimineţii şi ne scârţâiau dinţii sub potopul de vorbe strambe adresate învăţătoarei....Şi copilăream cu uniformele noastre diferite pe străzi, pe bănci, prin leagăne, prin curtea şcolii, printre rigle aplicate peste degete, printre orele de engleză patronate de groaza emblemei Rozica!
Ţipam, alergam, ne agitam, o furtună de copii împreună făceam! Teribiliste zglobii ce eram pe atunci ne nebuneam reciproc şi ne priveam una pe cealaltă cu acelaşi râs nepăsător, nu ne durea societatea, nu ne mâhnea foamea sau ploaia, nu ţineam cont de timp, miroseam a nou iar păcatele ce ni le-am dobândit mai tarziu, pe-atunci fugeau de imaginaţia noastră nărăvaşă...Ehe fitilul meu, ţi-am fost proiectil şi invers...Au apus multe suferinţe peste capul nostru chinuit de panglici şi coroniţe...s-au pus multe pe umerii noştri cerniţi de aceşti căţiva ani peste care am trecut...Ţi-am cunoscut demonii deformaţi, umbrele înecăcioase din inima ta de copil rătăcit în colţuri, te-am simţit aplicăndu-mi metoda ta turbată şi tăcută de-a îndepărta oamenii din drumul tău pavat în curcubeie gălăgioase...ţi-am simţit zbuciumul ce-ţi cutremura fiecare firicel din corp. Te-am văzut încercând să pari în faţa mea întregita şi nu împrăştiată cum îmi arăta fereastra sufletului tău şi te-am lăsat să mă dai şi pe mine deoparte şi-am plecat cu un suspin pe suflet...copilul încetase să mai râdă în prezenţa mea...Ne-am pierdut şi ne-am regăsit din nou, schimbate, metamorfozate, probabil tu mai mult ca mine....Ai rămas aceeaşi fetiţă cu dor de zbor care se-nvârte zâmbind în mijlocul unei vâltori...Te faci şi te desfaci...Ai dat de o răscruce şi ţi-ai ales cărarea din nou, cu acelaşi curaj nonşalant care maschează un ghemotoc de frică, dar ce-i curajul fără gramajul său de groază?
Tu cotinuă să laşi furtuni pe lângă tine şi trăieşte aşa cum îţi arată oglinda în care te citeşti. Exişti!! Si ce frumos o faci!!
Iar dacă într-o zi ploioasă, vei simţi ceva lipindu-se de spatele tău cu totul...să-ţi aminteşti că-s eu, gândindu-mă la tine de oriunde voi fi!
De-a fost vreodată ca-n poveşti
Sunt aici să-ţi spun un "Rămas Bun" care nu vrea să mi se dezlipească de buze, se repetă monoton cu pretext nedureros într-un gând fugar...Îmi aduc aminte strengăreşte cum răsfoiam împreună, două ghemotoace de vise ce eram, poveştile nemuritoare din cutia ce-ţi veghea mereu somnul...Cutia copilăriei mele lipsite de cărţi şi basme...Erai ca un tezaur în lumea mea, la tine găseam o linişte şi-o fericire astrală...Doi pomeţi rumeni şi bătuţi de vânt, un dinţişor înnegrit de atâta cuminţenie şi o frunte lată ce parcă de atunci răspica: "Atenţie, geniu încăpăţânat"
Râsul tău înflorat mă plămădea liniştitor, cineva râdea în prezenţa mea... Ne masam mâinile şi le străgeam între genunchi, plângând şi chicotind după câte o sesiune de bătăi primite cadou la prima oră a dimineţii şi ne scârţâiau dinţii sub potopul de vorbe strambe adresate învăţătoarei....Şi copilăream cu uniformele noastre diferite pe străzi, pe bănci, prin leagăne, prin curtea şcolii, printre rigle aplicate peste degete, printre orele de engleză patronate de groaza emblemei Rozica!
Ţipam, alergam, ne agitam, o furtună de copii împreună făceam! Teribiliste zglobii ce eram pe atunci ne nebuneam reciproc şi ne priveam una pe cealaltă cu acelaşi râs nepăsător, nu ne durea societatea, nu ne mâhnea foamea sau ploaia, nu ţineam cont de timp, miroseam a nou iar păcatele ce ni le-am dobândit mai tarziu, pe-atunci fugeau de imaginaţia noastră nărăvaşă...Ehe fitilul meu, ţi-am fost proiectil şi invers...Au apus multe suferinţe peste capul nostru chinuit de panglici şi coroniţe...s-au pus multe pe umerii noştri cerniţi de aceşti căţiva ani peste care am trecut...Ţi-am cunoscut demonii deformaţi, umbrele înecăcioase din inima ta de copil rătăcit în colţuri, te-am simţit aplicăndu-mi metoda ta turbată şi tăcută de-a îndepărta oamenii din drumul tău pavat în curcubeie gălăgioase...ţi-am simţit zbuciumul ce-ţi cutremura fiecare firicel din corp. Te-am văzut încercând să pari în faţa mea întregita şi nu împrăştiată cum îmi arăta fereastra sufletului tău şi te-am lăsat să mă dai şi pe mine deoparte şi-am plecat cu un suspin pe suflet...copilul încetase să mai râdă în prezenţa mea...Ne-am pierdut şi ne-am regăsit din nou, schimbate, metamorfozate, probabil tu mai mult ca mine....Ai rămas aceeaşi fetiţă cu dor de zbor care se-nvârte zâmbind în mijlocul unei vâltori...Te faci şi te desfaci...Ai dat de o răscruce şi ţi-ai ales cărarea din nou, cu acelaşi curaj nonşalant care maschează un ghemotoc de frică, dar ce-i curajul fără gramajul său de groază?
Tu cotinuă să laşi furtuni pe lângă tine şi trăieşte aşa cum îţi arată oglinda în care te citeşti. Exişti!! Si ce frumos o faci!!
Iar dacă într-o zi ploioasă, vei simţi ceva lipindu-se de spatele tău cu totul...să-ţi aminteşti că-s eu, gândindu-mă la tine de oriunde voi fi!
De-a fost vreodată ca-n poveşti
De este chiar şi acuma,
Din şiruri largi de lungi poveşti
Cum nu găseşti niciuna...
