"Să fii sau să nu fii"... modern?
Aceasta constituie întrebarea supremă de acum!
Parcă lumea solicită astăzi lucruri absurde, sau probabil îmbătrânim noi, generația '89 sau poate mă prefigurez invidioasă pe acele persoane care reuseșc să răzbească prin atmosfera asta cimentată a secolului XXI...Unde-i Tolstoi? Unde-i Balzac? Unde-i Brontë? Ca să nu-l aduc pe Shakespeare în discuție...Pe Eminescu, Caragiale, Eliade, Preda, Rebreanu şi atâţia alţii parcă i-am lăsat să-şi câştige singuri cititorii în era aceasta a tehnologiei în continuă ascensiune. Clasicii rămân clasici indiscutabil, indiferent de veac, mereu nemuritori. Nouă azi ni se impune să deschidem noi ferestre și uși. Și într-adevăr deschidem, dar parcă uneori am impresia că aceste peisaje moderne sunt lungite prea brutal...cuvintele îmi par acum aburite, zăpăcite, înșirate pe niște lanțuri deșirate. Din păcate ne pierdem, ne lăsăm purtați de un vânt furios și nejustificat...cum oare am ajuns să ridicăm prostia la rang de artă? O întrebare care mă depășește cu iscusință...am trăit oare toate experiențele sociale posibile, că acum ne vedem nevoiți să inventăm altele noi? Dacă într-adevăr mai este loc de nou căci tare mi se pare că ne amețim în jurul unui cerc abea schițat de epoca modernă...sunt pierdută și la fel de amețită ca și imaginea sticloasă și încețoșată a contextului actual... pare-se că trebuie să-mi cumpăr noi ochelari pentru a putea vedea lumea de acum...n-as vrea să mă pierd de ea...mi-e prea dragă!
Cum de am ajuns cu paranoia, pentru că acesta este cuvântul care pune ştampila diagnosticului pe fenomenul actual, atât de departe? Când eram noi copii, părinţii ne atârnau de gât cheile pe o bandă elastică, acum copii moderni sunt „dotaţi” cu cele mai noi telefoane mobile, cu camere de enşpemii de mega pixeli, că doar le trebuie copilaşilor să filmeze când înjura sau se bat, altfel nu sunt cool şi dacă nu întrunesc această calitate nu sunt intregraţi în societatea şi ierarhia de astăzi. Iar părinţii îi încurajează, doar nu doresc ca odraslele lor să ajungă, Doamne fereşte, nişte neadaptaţi. S-au dus vremurile când trudeam deasupra foii din caiet, acum venim cu iphon-urile la şcoală. Nu contest marele aport al ştiinţei şi tehnologiei, mai degrabă protestez împotriva atitudinii şi gândirii din spatele acesteia.
Parcă lumea solicită astăzi lucruri absurde, sau probabil îmbătrânim noi, generația '89 sau poate mă prefigurez invidioasă pe acele persoane care reuseșc să răzbească prin atmosfera asta cimentată a secolului XXI...Unde-i Tolstoi? Unde-i Balzac? Unde-i Brontë? Ca să nu-l aduc pe Shakespeare în discuție...Pe Eminescu, Caragiale, Eliade, Preda, Rebreanu şi atâţia alţii parcă i-am lăsat să-şi câştige singuri cititorii în era aceasta a tehnologiei în continuă ascensiune. Clasicii rămân clasici indiscutabil, indiferent de veac, mereu nemuritori. Nouă azi ni se impune să deschidem noi ferestre și uși. Și într-adevăr deschidem, dar parcă uneori am impresia că aceste peisaje moderne sunt lungite prea brutal...cuvintele îmi par acum aburite, zăpăcite, înșirate pe niște lanțuri deșirate. Din păcate ne pierdem, ne lăsăm purtați de un vânt furios și nejustificat...cum oare am ajuns să ridicăm prostia la rang de artă? O întrebare care mă depășește cu iscusință...am trăit oare toate experiențele sociale posibile, că acum ne vedem nevoiți să inventăm altele noi? Dacă într-adevăr mai este loc de nou căci tare mi se pare că ne amețim în jurul unui cerc abea schițat de epoca modernă...sunt pierdută și la fel de amețită ca și imaginea sticloasă și încețoșată a contextului actual... pare-se că trebuie să-mi cumpăr noi ochelari pentru a putea vedea lumea de acum...n-as vrea să mă pierd de ea...mi-e prea dragă!Cum de am ajuns cu paranoia, pentru că acesta este cuvântul care pune ştampila diagnosticului pe fenomenul actual, atât de departe? Când eram noi copii, părinţii ne atârnau de gât cheile pe o bandă elastică, acum copii moderni sunt „dotaţi” cu cele mai noi telefoane mobile, cu camere de enşpemii de mega pixeli, că doar le trebuie copilaşilor să filmeze când înjura sau se bat, altfel nu sunt cool şi dacă nu întrunesc această calitate nu sunt intregraţi în societatea şi ierarhia de astăzi. Iar părinţii îi încurajează, doar nu doresc ca odraslele lor să ajungă, Doamne fereşte, nişte neadaptaţi. S-au dus vremurile când trudeam deasupra foii din caiet, acum venim cu iphon-urile la şcoală. Nu contest marele aport al ştiinţei şi tehnologiei, mai degrabă protestez împotriva atitudinii şi gândirii din spatele acesteia.
Suntem cât se poate de dispuşi să aruncăm pe fereastra tot ce presupune moralitate, decenţa, buna purtare, conştiinţa, doar pentru a ne simţi „conectaţi” la lumea întreagă, la bârfă, la scandaluri, la intrigi şi tragedii. Sunt prea puţini aceia care luptă să construiască ceva bun, ceva durabil şi benefic societăţii aflate în criza. Ne împiedicăm de birocraţie, însă ea continuă să existe, ne simţim ofensaţi când suntem arătaţi cu degetul din afară, însă nu vrem să schimbăm nimic. Doar ţara asta merge şi aşa, mai bine am eu grija de propriul meu buzunar, căci nu se ştie cât timp mai stă el plin. Mai bine trec şi eu de partea celor ce critică dintr-un fotoliu confortabil de acasă. Mai bine mă dau de partea străinilor, care în mod ironic câteodată admiră şi valorifică ţara asta mai bine ca noi, şi duc mai departe ideea că „România e de rahat!”. În starea sa actuală este, pentru că noi am permis sa se ajungă aici şi uneori am şi ajutat. Acum ne zbatem ca puiul tăiat să demonstrăm că meritam mai mult respect. De unde respect?! Eu nu am auzit vecinii noştri de graniţă vorbindu-şi ţara de rău, din cate ştiu eu noi suntem aceia care îi arătăm cu degetul pentru a ne simţi bine că avem ce arăta şi că nu suntem la coada lumii. Dar suntem şi nu pentru că alţii ne pun aici, pentru ca noi vrem să stăm! De ce să ne complicăm vieţile şi aşa destul de complicate ele?
Ne pierdem valorile pentru că la noi nu sunt valori, ci oameni proşti! Ne trezim dimineaţa cu gândul că poate, poate azi se schimbă ceva şi când ne săturam de aşteptat, ne luăm bagajele şi plecăm, lăsăm identitatea acasă şi cu ea şi speranţele pentru o Românie mai bună.
Din păcate însă
„România va creşte prin bun-simţ şi responsabilitate!”Iar noi abea dacă mai ştim ce presupune asta!
