Ochii din suflet

Am întâlnit cândva un copil, care se juca în propria lui lume chinuindu-se cu niște cuburi vechi și șterse. Visa prin ochii săi banali la o lume care să îl accepte și să îl iubească așa cum e: prea mic, prea neștiutor, prea obișnuit. Nimic nu-l mulțumea și bucura mai mult precum zâmbetele oamenilor pe care și le imagina că îi sunt adresate lui, ca o recompensă pentru ce îi era lui dat să fie: un simplu copilaș. Dar lumea avea alte planuri pentru el. Căci el avea să devină principalul instrument de bucurie pentru răutatea celorlalți dornici să se simtă intregați în acest mare colectiv pe care noi îl slujim cum slujește furnica pământului: viața socială. Copilul a lăsat mediul mlăștinos să-l cuprindă și să-i dea o altă înfățisare, i-a dat măști cu care să-și acopere fața când minte, i-a dat mănuși să-și ascundă mâinile când fură, i-a dat cuvinte urâte cu care să străpungă inimile celor ce-i stau împotrivă, i-a dat încălțări cu care să calce peste onoare și respect, dar mai ales i-a dat un zid pe care să și-l ridice pe dinainte sa, i-a tras obloanele peste ochi și i-a acoperit auzul. Toate erau gata iar copilul devenea mașina ideală de supraviețuire, ideală pentru timpurile care se scurgeau încet peste viața lui umilă. Justiția lui era cât se poate de oarbă și de surdă, și-l ținea strâns de piept, iar el tânjea după acea porție de căldură ce năvălea peste el ca un pansament peste sufletul degerat de iernile grele ale copilăriei sale sociale...
"În țara aceasta de vise pierdute, taie-ți metrul pătrat de dragoste și du-te" s-a auzit șoptind, într-o bună zi, una din fantasmele cuibărite în sufletul copilului pierdut printre cuburile sale prea bătrâne și depășite.