Zglobie

Trec clipele în veselie, vuietul lor cocoșează timpanul.

Mă ghemui la baza crimelor goale,

Ce simple, se cațără-n cuiul minții aplecate.

Un nor de ceață se-nvârte satelit pe lângă cap,

Un nor de gânduri fură privirea și o îngroapă în sec.

N-ai ce vedea dincolo de lumea ta,

De lumea închegată într-un cub de ceață…

Și sterg de zor parbrizul minții îmbătrânite cu baston…

Și reușesc de mor puțin câte puțin,

Căci nimic nu-i mai incapabil de urmărit,

Decât amețeala lungilor memorii zidite prin sertare.

Le pipăi cu disperarea orbului ce vrea să guste din culori,

Mă amuz când văd ce repede le-am împachetat

Și le-am sufocat în dulapul din cociaba copilăriei.

Și doar o zgură de ființă fiind, încercam să le mutilez…

Acum îmi plimb mâinile prin ele și încerc să-aprind

Cenușa mult prea supărată și înfumurată.

Doar știu, cu ea îmi colorez mirosul vremurilor

Ce-s prea pline de ceața prinsă-n curba minții mele.

Acum, când cenușa mea-i lichidă și ceața din gânduri mă doare,

Știu că mâine, doar mâine….numai mâine

O iau de la început…