Răsărit pe pâine
Victor Hugo era de partea motivației. To be able to motivate one's life...să fii capabil să-ți motivezi existența în fața celorlalți, dar mai ales în fața ta...să-ți motivezi acțiunile, momentele, sentimentele...noi ignorăm regula asta din ce în ce mai mult, nu avem timp să ne motivăm, ar fi ca și cum ar trebui să ne simțim vinovați că trăim. Oare e necesar?! Omul e confecționat să nu uite nimic...mașinăria perfectă, totul rămâne încriptat în noi, chiar dacă uităm majoritatea informațiilor, ele sunt acolo într-un cotlon uitat de mintea prea uscată și obosită a conștientului...Leșurile amintirilor noastre sunt împrăștiate peste tot...De ce ne vine greu să nu ne motivăm existența? De ce căutăm răspunsuri la întrebări apuse? De ce ne simțim pierduți când nu ne motivăm pontajul vieții? Ce s-ar fi aflat de partea celalaltă a existenței dacă nu am fi gustat din măr? Dacă gustul dulce-amărui al acelui măr necesar nu ne-ar fi glazurat simțurile. Problemele care ne compun gramajul existenței noastre se trag din acel mic fruct al cunoașterii, numai că undeva de-a lungul drumului, am uitat să ne aducem aminte, am lăsat memoria să putrezească, de aceea azi probabil ca ne privim în oglinzi cu niște ochi confuzi, tulburați de neînțelegere...e atât de ușor să întorci totul pe dos și atât de aproape imposibil să ști cum să revi la normal. Mă gândesc în fiecare zi la tot ce compune ideea asta a supraviețuirii, cântăresc totul prin logică, sau măcar așa îmi doresc să cred, și tot simt că pe undeva e o mică gaură care mă împinge la un naufragiu. Nu vreau să mă îngustez și de aceea caut întrebări edificatoare, potrivite pentru răspunsuri pe care, culmea, deja le dețin. Câteodată întrebările astea sunt cele mai greu de găsit și întrebuințat.Întrebarea e: Tu te-ai întrebat vreodată dacă ști cum să întrebi, cum trebuie pe cine trebuie, ce trebuie și cât trebuie?
