Fapt si fapta
Urmatoarea relatare este
un fapt real. In dimineata zilei de 1 ianuarie s-au gasit inregistrarile unei nopti in care individul
somnambul a tinut un cutremurator discurs, evident, in timpul somnului, inainte
de a se decide.
Dimineata din nou.
Oamenii nu degeaba incearca sa se autosugestioneze si fac exces de “buna
dimineata”. Numai buna nu poate fi o dimineata. E innorat, dar nu se hotaraste
sa ploua. Detest clima de aici, mereu indecisa, mereu fara un program,
dezordonata si mofturoasa.
Din nou la munca. Ce
plictiseala, ce lipsa de sens! Pentru ce muncesc aici ca un animal de
tractiune? Ca sa traiesc, nu? De ce e asa necesar sa traiesc?
Ce s-ar intampla daca nu as trai? Nimic
spectaculos! Dimineata ar veni, insolenta, la fel ca pana acum. Oamenii ar
manca si ar munci ca argatii ca sa manance, va veni din nou primavara, vara,
toamna... Nimic spectaculos, nimic schimbat! Ce i-ar pasa pamantului ca traiesc
eu, “chip de lut”, sau ca mor eu? Prea
putine, mult prea putine s-ar schimba odata cu disparitia sau cu existenta mea
aici.
Deci, pentru ce ma mai aflu
inca aici?
Ma obsedeaza intrebarea de
cand aveam zece ani.
Am intrebat, da, am intrebat in
dreapta si in stanga, dar nu
am gasit raspuns care sa ma indestuleze.
-
Traiesti ca sa ai o familie, sa ai copii...! imi explica, disperata,
mama.
Deci traiesc cu nobilul scop de
a-mi perpetua specia...ca un nobil animal social ce sunt. Nu, multumesc.
Pe strada vad mereu
copii,straini de mine, niste fiinte inexplicabile...si inconstiente. De ce as vrea sa am copii? Ca sa ma intrebe la
randul lor... de ce traiesc ei pe lumea asta? - Ca sa faceti copii, un
perpetuum mobile....Penibil, nu? Penibil si fara sens.
-Traiesti ca sa iti
aduci si tu contributia la istorie!
Asta-i buna! Majoritatea
oamenilor mor fara sa lase ceva “istoric”in urma, cu o viata fara istorie si o
moarte fada...langa copii, in cel mai fericit caz...
Si ce imi garanteza mie
ca un Alexandru cel Mare sau un Napoleon au avut, intr-adevar, un sens, o
explicatie de a fi, o motivatie de a exista. Oamenii mari au ucis mult. Asta ar
fi o explicatie ….sa ucizi ce e de prisos aici, un fel de controlor de calitate.
Sau artistii, filozofii,care au pornit furtuni de idei si explozii de
gandire...cine le atesta lor faptul ca au avut o motivatie sa traisca?
Posteritatea? Parerea ei e doar o opinie generala la un moment dat a oamenilor.
Ploua in
sfarsit! Ce bine ca s-a decis!
-Traieste ca sa fii fericit! Ma indeamna cu glas de padure mentalitati
orientale .
Da, sa fii fericit nu
e o explicatie, dar e o solutie. Una cam tampa, e adevarat. Din pacate
nu am abilitatea de a fi fericit. M-am
nascut cu un handicap psihologic: nu ma pot bucura de fleacuri...”lucrurile
marunte”, cum bine se numesc. Stiu ca orice moment frumos se incheie in curand
si realitatea mortii imi este fierbinte de prezenta! Ma gandesc mereu ca voi
disparea in bratele ei inghetate, cu groaza si, in acelasi timp, ma gandesc cu
si mai multa groaza ca e asa de bine ca avem moartea! Ce ne faceam aici, pe
vecie? Teribil de monstruos ar fi fost!
Nu, nu sunt vreun
pretios, sau vreun sceptic ratacit. Nu pot fi fericit, dar nici nefericit. Ca
si momentele cu lumina, clipele de
tristete sau neimplinire imi par niste gari din care urmeaza sa plecam repede. Fericirea
trece, dar partea buna e ca si nefericirea trece. Poate nu sunt chiar asa
pierdut, nu?
Ce comod ar fi sa pot
sa-mi spun: traiesc pentru a-mi vedea nepotii, sau visul implinit, sau cartea
publicata, sau casa ridicata... ceva, orice mai aproape de mine si mai departe
de moarte. Ceva mediocru de concret, si crunt de banal! Dar nu sunt construit
asa si asta ma chinuie ca o pietricica in pantof...sacaitor si perseverent! Vad
lumea din jur si nu pot sa nu-mi spun ca peste douazeci de ani nimic nu va mai
fi aici...”nu va mai fi piatra pe piatra”.Si atunci la ce folos totul? Pentru
nevoi imediate de supravietuire, ieftine si animalice? Fiti mandri,
constructori a ceea ce vad in jur!
Se invarte pamantul
asta si cu mine si fara mine si mi-e grozav de ciuda! Probabil ca sunt
nebun...sau, oricum, ma indrept cu pasi grabiti spre alienare. Sau poate ca
sunt printre putinii constienti. Cine ma poate lamuri? Dumnezeu? Tare-as vrea...
Si totusi daca nu e asa?
Daca lumea asta exista doar in mintea mea , prin ochii mei, pentru mine? Daca,
de fapt, eu o vad asa si ea chiar devine asa cum o vad eu? Kafka a sesizat el
ceva, legea si Poarta legii exista doar pentru el, iar fara el totul se
termina. Nu spun toti ca omul e un microcosm, si ca distantele sunt relative?
As putea sa fiu eu cel care inglobeaza lumea, nu lumea cea care ma inglobeaza
pe mine.
In ochii mei se petrece
tot ce exista; evident ca tot ce exista pentru mine. Pentru altii nu ma
intereseaza. Asta daca exista , cu adevarat, altii. Sau exista doar ca sa imi
dau seama de alteritate, sa imi dau seama de “mine”.
Ce bine e ca ploua! Ploaia
e printre putinele lucruri care imi lovesc capul cu mai multa repeziciune decat
gandurile mele. O iubesc. Cade hotarata, rece, stapanitoare, si schimba dintr-o
data fata lumii. E capabila sa schimbe cu simplitate planuri, oamenii si
actiunile lor marunte, si, in final, fara ea s-ar termina lumea si oamenii cu
actiunile lor marunte.
Si daca lumea asta pe care
eu o vad exista pentru ca o vad eu, inseamna ca unicul mod de a o face sa
dispara e disparitia mea. Lumea ar inceta odata cu moartea mea. Ce simplu a
fost! Lucrurile adevarate sunt simple.
Am gasit, in sfarsit am
gasit un mod de a distruge lumea asta fara sens si fara directie! Trebuie doar
sa dispar eu! Repede, cutitul, repede...Trebuie sa omor lumea!
Pe sala ingusta si
intunecata se auzea o voce de matroana respectabila. Vorbea cu politistii. Ii
chemase pentru ca auzise zgomote ciudate in garsoniera vecina toata noaptea. Si
dimineata a batut la usa, ca sa vada daca baiatul e bine, si nu a raspuns
nimeni. Atunci s-a hotarat sa ii cheme pe ei. Nu stie...se vaita si spune intr-una
ca nu stie..
Politistii de sector, o
tanara ce se visa Sherlock Holmes si un barbat trecut de prima tinerete se
uitara unul la altul, amuzati.
-
Ce-o fi asta? intreba ea cand ramasera singuri. Baba asta se
plictiseste in casa.
-
Cine stie, hai sa vedem!
-
Batem?
-
Da
Ea se apropie de usa
si ridica mana sa bata. Se opri. Avea emotii. Ce ciudat pentru ea sa aiba
emotii! Aproape ca nu cunostea emotia si acum...Ridica mana si batu mai tare
decat trebuia, ca sa-si dovedeasca siesi ca nu are emotii.
Nu se auzi nici un
raspuns, asa ca tanara Sherlock batu din nou, mai calm. Nimic. Incerca
soneria. Nu functiona.
-
Aiurea! spuse colegul ei si facu niste pasi
plictisiti …
Dupa cateva ore, aceeasi echipa impreuna cu un
ajutor masiv, un tanar politist cam de marimea unui urs, forta usa tanarului.
Il gasi pe jos, cu abdomenul spintecat de un cutit mic, de bucatarie, mort, cu
un biletel langa el:
„ Am omorat
lumea.”
Dimineata
innorata. Tanarul deschide ochii incet, lenes.
„Ce vis oribil”, isi spuse, „ si asa
innorat! Macar de ar iesi soarele!”
Intr-o izbucnire de
lumina soarele sparse zidul greoi de nori si isi arata fata calda si luminoasa.
Tanarul zambi:”si natura ma asculta... Ce vis aiurit!”
Incremeni dintr-o data : langa el un
cutit insangerat si un bilet pe care scria sfidator:
„ Am omorat lumea.”
-Ce naiba!isi
spuse.Sunt somnambul iar?
Apoi se gandi la
camaruta lui mica; o voia mare si luminoasa. Dar nu sfarsi gandul, si
garsoniera lui inabusitoare deveni un salon mare si luminos. Tanarul se aseza
jos, de unde nu se mai ridica decat dupa cateva ore. Se gandea. Isi dori
deodata sa aiba marea la picioare, sa se bucure de mangaierea valurilor.
Langa mare, sub atingerea pasionata si
flamanda a valurilor, tanarul sopti:
-Am omorat lumea si am devenit stapanul
universului!!!
9 mai 2011, S.V.
