Valul derizoriu
Peisajul uman al civilizației moderne începuse să-și piardă din culoare, din miros, din mișcare. Nimic nu mai primea valoare în ochii nemiloși ai minții încolțite...Simțeai cum fiecare părticică din corp se derula încet, se dezlipea și se dezmembra ușor, căzând într-un ritm ordonat și dureros înspre centrul ființei- inima. Dintr-odată erai conștient de corpul tău care te strângea ca o cutie decupată doar la ochi. Prin capul solicitat de zmogotele infernale ale durerilor ce începuseră să urle toate odată, îți treceau toate câte se întâmplasera în decursul celor câteva zile. Un șir de evenimente normale îți înfățișa acum degradarea treptată care pusese stăpânire totală pe tine prin această ultimă rabufnire... «Nu există o continuare, n-am unde să întorc, ce e făcut, țeapăn rămâne...Și atunci? Bun, continui, dar cât pot merge fără să știu unde? Fără să știu dacă pot sau am dreptul să mai încerc? Fără să știu că nu așa ar trebuii să fie și că mai este un alt drum, fie nu drum, măcar potecă? Dar unde să merg când eu sunt în mijlocul unui deșert infinit de plat și nivelat ? De ce să continui când lovitură dupa lovitură mi se demostrează că NU și atât ? Un NU chiar și atunci când fata morgana schițeaza un DA mișelesc...
« Eu știu că e ceva dincolo de asta, că acum nu văd limpede ce-i dincolo de bariera care-mi limitează și îngustează atât de mult viitorul dorit și planificat...Știu că doar parcurgând drumul ăsta sufocant și imposibil voi apuca la sfârșit să-mi întorc privirea și într-adevar să spun că da...așa trebuia să fie, așa a și fost să fie! Dar acum nu pot, zidul e prea impunător și-mi pare că de fiecare dată când încerc să mă apropii să-l escaladez, începe să se aplece înspre mine zgomotos...Întrega ființă mi se contractează și se strânge, tremură la gândul unui loc strâmt și claustrofobic, la gândul unui întuneric mat și gros...Spun nu pot și încep să mă conving din ce în ce mai mult de asta. Din colțul cel mai sumbru răsare cel mai absurd și eliberator gând...O apă curgătoare... Mergi pe marginea ei și începi din nou procesul în care tu ești vinovatul iar judecătorul ești tot tu, jurații însă sunt toți cei care vor vedea în eșecul tău absoluta ta vină și ruină...Avocatul apărarii lipsește, ești mult prea convins că vinovăția îți aparține și trebuie să ți-o asumi, tu ești cauza problemei, problema în sine, dar și soluția...Apogeul se apropie cu pași grăbiți anunțând finalul...Înainte de asta însă, intri în ochiul furtunii, unde-i liniște și ordine. Toate vocile din tine încetează și pleacă iar tu te așezi pe marginea aceleiași ape...Răspunsurile vin încet, câteodata prea tarziu, dar acum îți sosesc la timp și luminează disperarea ce plânge ca un copil abandonat într-un colț bântuit de cele mai negre viziuni. Ai lăsat furtuna să se desfășoare cum a știut mai bine și ai rezistat, ținându-te de nimic, ai trecut prin ea și nu te-ai lăsat dus de ea. Iar acum, din hăul sufletului vin alarmant cuvintele adevărului rănit în orgoliu: «Nu...nu ai fi făcut-o, ți-ar fi fost mult prea rușine de El. Soarele răsare mereu, indiferent dacă furtuna face ravagii noaptea, soarele răsare chiar și cu luna pe cer...»
E ciudat cum simple și insignifiante cuvinte, spuse în glumă, dar cu o intenție vădită de a accentua gravitatea unei probleme minuscule în comparație cu multe altele, te pot aduce în starea de a face un lucru atât de neînchipuit până atunci. «Vai de mine, nu știu ce m-aș face dacă...sau dacă...păi eu m-aș arunca de la balcon, sau de pe bloc» sau «Eu nu știu ce aș face în locul lui, cred că m-aș azvârlii pe fereastră...» sau chiar « Pfoai !!! Decât să fac asta/să suport asta mai bine mă arunc în fața trenului!!!». Fie că sunt spuse doar pentru a amuza sau pentru a accentua un contrast, cuvintele plutesc în derivă prin lume iar în subconștientul vulnerabil al omului există puterea necesară pentru a le materializa în realitate, sau măcar pentru a încerca. Nu trebuie decât puțină disperare, sugrumare și afundare în meleagurile mlăștinoase ale neșansei. Știu, e greu, mai ales când nu știi ce e dincolo și cât durează durerea care-ți istovește speranța, îți mulitează credința și încrederea. Dar disperarea nu e soluția finală, TREBUIE să ști mereu că nu e...Ieși din cochilia ta și privește lumea cu toate ale ei, agață-te de ea cu disperarea cu care ai fi vrut să pui capăt universului tău! Încălzește sufletul rece al clipelor dezdănăjduite!
Comentarii
Trimiteți un comentariu