Micile gropițe din obrăjorii vieții
Cioran cataloga drama precum muza supremă, când venea vorba de viaţa sa literară. Dacă stăm şi ne gândim pentru câteva momente încleştate în timp la imaginea sa bătrână, imobilizată într-un scaun cu rotile, având ochii de culoarea unei vieţi briliate de intelectual român, nu ne-ar veni greu să-l credem. Cert este că omul îşi caută în fiece moment rostul, acel mic locşor în care să se simtă într-adevăr întregit. Reuşeşte? Eu consider că nu. De ce? Pentru că întrebările nu-şi găsesc răspunsuri finite, ci doar răspunsuri de moment. Chiar ştiinţa ne demonstrează asta, prin neîncetatele cercetări care scot la lumină alte adevăruri, alte constante nemărginite şi necondiţionate de legile scrise ale omului avid de....viaţă? Ce este acel ceva care ne frământă la unison? Ce întrebare universală adânc îngropată în subconştient, nu ne permite să ne câştigăm partida de şah? Nimic nu ne fereşte de un început strâmb care ne mutilează pe parcurs mersul, uneori chiar şi finalul cursei împotriva timpului. Fiecare are ceva stricat în interior, fie că îşi dă seama de asta, fie că are nevoie de o altă persoană să-i scoată în evidenţă dramele trecutului ce umbresc prezentul împotmolit în probleme de tot soiul. Fie că lipseşte doar o piesa ori mai multe, sau de ce nu carcasa întreagă, ambalajul şi conţinutul redau mereu realitatea şi diferenţa. Ne vindem în fiecare zi oglinzii, fiind atât producători cât şi cumpărători în domeniu, dar niciodată nu putem spune că ne ajunge. Talentul, cred eu, este rana şi drama individului în cauză. Arta este produsul ultim, însă nu final. Este pe cât de sublimă, dumnezeiască, pe atât de tristă şi omenească. Este singurul mod prin care sufletul poate comunica cu lumea fizică, materială. Uneori credem că ne răspunde la cele mai tainice întrebări, însă ea nu face nimic altceva decât să vocifereze un regret uitat şi latent, ce menţine în noi frânturi din vremurile divine de mult apuse...
